Pagina documente » Drept » Omorul deosebit de grav

Despre lucrare

lucrare-licenta-omorul-deosebit-de-grav
Aceasta lucrare poate fi descarcata doar daca ai statut PREMIUM si are scop consultativ. Pentru a descarca aceasta lucrare trebuie sa fii utilizator inregistrat.
lucrare-licenta-omorul-deosebit-de-grav


Cuprins

PLANUL LUCRARII
CAPITOLUL I- Importanta ocrotirii vietii persoanei prin normele de drept penal
Secticcnea 1 Notiunea de ocrotire a vietii in dreptul penal
Sectiaanea 2 Istoricul incriminarii faptelor de omor
Sectiunea 3 Elemente de drept comparat
Sectiunea 4 Corelatii ale infractiunii de omor deosebit de grav cu alte infractiuni
CAPITOLUL II - Infractiunea de omor deosebit de grav in special
Sectiamea 1 Continutul legal al infractiunii de omor deosebit de grav
Sectiunea 2 Elemente preexistente ale infractiunii de omor deosebit de grav
A. Obiectul infractiunii
B. Subiectul infractiicnii
Sectiunea 3 Continutul constitutiv al infractiunii de omor deosebit de grav A. Latura obiectivi
B. Latura subiectiva
Sectiunea 4 Elemente circumstantiale ale infractiunii de omor deosebit de grav A. Omorul savarsit prin cruzimi
B. Omorul savarsit asupra a doua sau mai multor persoane
C. Omorul comis de catre o persoana care a mai savarsit un omor
D. Omorul comis pentru a savirsi sau a ascunde savarsirea unei
piraterii
E. Omorul savarsit asupra unei femei gravide
F. Omorul savarsit asupra unui magistrat, politist, jandarm ori asupra unui militar, in timpul sazr in legatura cu indeplinirea indatoririlor de serviciu sau publice ale acestora
Sectiunea 5 Forme, morlalitsti si sancticcni ale infractiunii de omor deosebit de grav A. Formele infractiunii (acte preparatorii, tentativa, consumare)
B. Modalitatile infractiunii (normative ssi faptice)
C. Sanctiuni
D. Aspecte procesuale
CAPITOLUL III - Aspecte criminologice specifice infractiunii de omor deosebit de grav

EXTRAS DIN DOCUMENT

?CAPITOLUL I

IMPORTANTA OCROTIRII VIETII PERSOANEI PRIN NORMELE IMPORTANT E DE DREPT PENAL

Sectiunea 1 Notiunea de "ocrotire a vietii" '

Omul este singura fiinta superioara din universul cunoscut; el creaza valorile si le transmite generatiilor viitoare. Totodata, omul in exclusivitate, prin trairea cu adevarat a tot ceea ce este bun, frumos si drept, se impune in plan etic si da dovada de personalitate, dominand impulsurile inferioare.

Viata omului apare astfel ca o valoare primara si absoluta, indispensabila maiufestarii in sine si, ceea ce este mai important, conditie a continuitatii biologice a grupului social. n aceasta privinta, Inca acum doua milenii in urma, Titus Lucretius afirma: "vitae manicipio nulli datur omnibus usu" (viata nu este proprietatea nimanui, ci uzufructul tuturor), atragand astfel atentia asupra importantei valorii vietii persoanei, sub aspectul succesiunii generatiilor si permanentei omului in lume.

Cu toate acestea, desi nimeni nu contesta acest adevar, realitatea ne arata ca in societate s-au produs si continua sa se produca acte de suprimare cu vinovatie a vietii persoanelor. Ele ne apar vadit contrastante cu prestigiul creator al omului si mandria pe care el o manifesta, fiind totodata de maxima periculozitate, datorita caracterului lor ireparabil (nu exista compensatie in unitati conventionale de schimb pentru pierderea vietii mamei, tatalui, fiului sau altor persoane din grup, nici pentru investitia de ordin material si spiritual cuprinsa in aceasta valoare sociala care este viata omului) si incompatibil cu ordinea de drept.

Ocrotirea persoanelor impotriva actelor de violenta care le pun in pericol viata sa impus inca din epocile cele mai indepartate. Masurile impotriva celor care ucideau persoane din aceeasi colectivitate nu erau insa axate pe ideea de vinovatie, ci pe pe necesitatea de aparare si conservare a echilibrului necesar supravietuirii grupului. Aceste masuri constau in alungarea faptuitorului din comunitate si numai atunci cand nu era

in joc securitatea colectivitatii respective, se lasa partilor interesate. posibilitatea razbunarii. Atat intr-un caz cat si in celalalt, faptuitorul ramanea lipsit de protectia grupului si era practic supus pieirii.

Treptat, razbunarea nelimitata a fost inlocuita cu legea talionului, care introducea in gandire ideea de compensatie sub forma incipienta potrivit careia cel care face rau trebuie sa sufere tot atat rau. Au aparut apoi legile scrise.

Cea mai veche colectie de legi ctuloscuta este Codul regelui Hammurabi * din Babilon (1792-1750 Mr.), care avea la baza legea talionului si continea dispozitii cu un caracter destul de evoluat, cum ar fi diferentierea intre omorul intentionat si omorulprin imprudenta. Totusi, o serie de norme contrasteaza cu rationamentul juridic corect, lasand sa se intrevada faptul ca nu era cunoscuta sau nu era inteleasa la justa ei valoare notiunea

de vinov4ie 1.

Astfel, codul avea urmatoarele prevederi: daca o constructie se prabusea din cauza unui viciu de constructie si omora pe fiul proprietarului, era ucis fiul arhitectului; daca un om liber detinut pentru datorii murea din cauza loviturilor sau lipsurilor, era ucis fiul creditorului care ceruse ca acesta sa fie inchis pentru neachitarea datoriilcr.

n Grecia antica, innoirea si sistematizarea legilor vechi apartine lui Lycurg (secolul al IX-lea i. Hr.).

Omorul era premeditat (fonos pronoias) sau involuntar (fonos akusios). Omorul premeditat consta in vatamarea sanatatii persoanei, facuta cu intentia de a-i provoca moartea (traumata akpronoias) si se judeca in Aeropag, in complet alcatuit din mai multi arhonti alesi pe viata, prezidat de arhontele-rege. Oratorii erau obligati sa se rezume la expur~erea faptelor si sa nu apeleze la pasiuni sau mila, iar sentintele cuprindeau fie o solutie de condamnare la moarte, fie o solutie de achitare. n caz de paritate de voturi,

' Vladimir Hanga, "Mari legiziitori ai lumii ", Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1971, pag.75-76



presedintele adauga un vot in favoarea condamnatului. Omorul involuntar se judeca de un tribunal format din 50 de cetateni liberi, incercandu-se in prealabil concilierea partilor. Partea vatamata putea sa primeasca o despagubire sau pret al sangelui,hypofania 1.

La romani, prima lege scrisa a fost Legea celor XII Table, lege care dateaza din secolul al V-lea Mr. Si aceasta consacra in materie penala legea talionului si iacea distinctie intre crimen publica Si delicta privata. Omorul era considerat crima publica si avea denumirea speciala de parricidium, adica infractiune care consta in supriinarea vietii unei persoane libere din comunitate. El se judeca in complete speciale si se pedepsea in general cu moartea, putandu-se totusi aplica si alte pedepse, cum ar fi amputarea mainii condamnatului, flagelatia etc.

Cu privire la rolul pedepsei, anticii au formulat teoria utilitarista, potrivit careia pedeapsa este necesara pentru apararea societatii. Astfel, Platon (De legibus, cap.XI) considera esential "exemplul" pe care il poate oferi pedeapsa altor persoane; Aristotel (Etica, II) vedea in pedeapsa "leacul" impotriva nedreptatii si relelor (iniquitatis et mabzrm medicina est); Seneca (De clementis, I, 22) aborda acelasi caracter utilitarist al pedepsei, invocand menirea ei de a-i face pe ceilalti mai buni (caeteros redat nzeliores), de a-i distruge pe cei rai (ict szcblatis malis) si astfel, de a permite celor multi sa traiasca in siguranta (seczcriores caeter vivat).

n Evul Mediu, legile erau dominate de caracterul consuetudinar, feudal si canonic. Una dintre cele mai importante legi, Corpus juris canonici (1140), a reglementat infractiunile sub dublu aspect: al nesocotirii ordinii divine si al leziunii aduse ordinii umane. Omorul era pedepsit cu moartea prin mijloace mai crude. n general, nobilii se bucurau de privilegii, in sensul ca, in cazul lor, pedeapsa pentru omor putea fi convertita intr-o pedeapsa mult prea uSoara, chiar amenda.

n anul 1763 apare lucrarea lui Cesare Beccaria, "Dei delitti et delle pene ", reprezentativa pentru evolutia ulterioara a Stiintei penale. n ea sunt formulate pentru

1 Andrei Marin, "Pa,gini alese din oratori greci ", Bucuresti, 1969



prima oara principiul legalitatii incriminarii si principiul umanizarii pedepsei; de asemenea, sunt examinate probleme de reeducare a infractorului si de morala. Daca fundamentul dreptului de a pedepsi, se arata in lucrare, este interesul general, finalitatea represiunii nu poate fi niciodata in afara exigentelor moralei 1.

Tot in secolul al XVIII-lea este formulata teoria autonomiei pedepsei, potrivit careia pedeapsa are valoare de sine statatoare, este un imperativ categoric al ratiunii, care deriva din ideea de dreptate, respectiv a ispaSirii pentru orice fapta; binele sa fie rasplatit

cu bine, iar raul cu rau, "malum passionis propter malum actionis " 2.

n secolul al XIX-lea apar scolile penale. Scoala clasica (Francesco Corrara) considera ca fiinta umana dispune de vointa autonoma si , prin urmare, infractorul raspunde pentru actul voluntar savarsit de el si care incalca dispozitiile legii.

Pozitivismul, din conha, stigmatizeaza inca de la nastere pe omul criminal, considerat ca detinator al unor date biologice caracteristice. La inceput a purtat denumirea de scoala antropologica. Pentru sustinatorii ei, criminalul este o fiinta anormala, deci nu liberul arbitru sta la baza actului criminal, ci anumiti factori de degenerescenta biologica. Pedeapsa trebuia sa aiba un rol de vindecare a anomaliilor, adica sa fie un mijloc de aparare sociala.

Secolul al XX-lea este caracterizat printr-o multitudine de teze de ordin filozofic, prin care se incearca explicatii atat pe linia liberului arbitru, cat si a determinismului.

Existentialismul valorifica liberul arbitru intr-un mod cu totul particular. n masura in care acceptam liberul arbitru ca fundament al actiunilor noastre, trebuie sa acceptam si ideea absolvirii omului de orice actiune impusa din afara, adica libertatea lui depliiia de a aprecia ceea ce este bine si ceea ce este rau. Omul are menirea sa-si defineasca scopurile si sa-si aleaga actiunile in mod absolut liber3.

' Cesare Beccaria, "Despre infracliuni si pedepse ", Editura Stiintifica, Bucuresti, 1965, pag. XLVIII 2 Im. Kant, "Principii nietafizice de drept", 1979

3 J. P. Sartre, "L'existentialisme est un unaanisnre" , Paris, Nagel, 1961, pag.36

4

Se intelege ca o asemenea teza privind libertatea si arbitrajul in viata si atitudini

nu poate fi primita 1.

Neopozitivismul etic considera ca judecata de valoare etica nu afirma nimic, nu este nici adevarata si nici falsa, nu poate fi demonstrata sau respinsa. Calificativul "rau" pe care-1 acordam unor fapte este un simbol, o pura expresie a emotiei 2.Conceptia este considerata ca "metodologia empirica", atitudinile oamenilor despre bine si rau avaid conditionari mult mai adanci 3.

Teoria apararii sociale ia in considerare ca element de baza infractiuneafapt uman. Acest fapt se apreciaza nu numai dupa criteriul obiectiv, dar si in raport de elementele subiective de personalitate, find relevant din punctul de vedere al apararii eficiente a societatii. Judecatorul este cel care trebuie sa aleaga masura penala cea mai eficienta pentru tratarea infractorului, indiferent daca aceasta este o masura de siguranta

sau de pedeapsa 4.

Aceste teorii demonsreaza stradania spiritului uman in decursul secolelor de a explica fenomenul crimei si de a ocroti pe om impotriva violentelor provenite chiar de la semenii sai. Efortul continua si in prezent. Sub egida O.N.U. fimctioneaza organisme de combatere si prevenire a criminalitatii, iar cercetatorii din toate tarile isi conjuga eforturile in diferite congrese sau colocvii internationale, cu scopul de a stabili caile cele mai sigure in realizarea obiectivului mentionat.

Ca subiect de drept individual, omul este o entitate primara in raporturile sociale, in raport de modul in care intelege sa coordoneze actele sale de vointa cu ale altora, potrivit cu scopul pe care si 1-a propus si cu scopurile celorlalti, in cadrul ordinii de drept.

Ca subiect de drept, omului ii sunt atribuite ca un ansambhi de drepturi si calitati