Pagina documente » Limbi straine, Litere » Opera lui Mihai Eminescu la interferenta dintre clasicism si romantism

Despre lucrare

lucrare-licenta-opera-lui-mihai-eminescu-la-interferenta-dintre-clasicism-si-romantism
Aceasta lucrare poate fi descarcata doar daca ai statut PREMIUM si are scop consultativ. Pentru a descarca aceasta lucrare trebuie sa fii utilizator inregistrat.
lucrare-licenta-opera-lui-mihai-eminescu-la-interferenta-dintre-clasicism-si-romantism


Cuprins

CUPRINS
CUPRINS.1
CAPITOLUL I
INTRODUCERE
MOTIVAREA GENERALA SI PERSONALA A ALEGERII TEMEI
I.LITERATURA EUROPEANA SI ROMiNA iNTRE CLASICISM
SI ROMANTISM
I.1. MODURI DE DIFERENTIERE 4
I.2. RECUPERARE CULTURALA.......6
I.3. ROTUNJIREA UNUI SUFLET.............. 9
I.4. COMPLEMENTARITATE SI SINTEZA 11
I.5. SUPREMATIA MODELELOR INTERNE.............12
I.6. O DIALECTICA A LIMBAJULUI............14
I.7. UN SUFLU ORIGINAR, ORGANIC......15
I.8. MONOLOGiND ASUPRA DESTINULUI............17
I.9. SPIRITUL DE GEOMETRIE..18
NOTA 1..........19
NOTA 2..........23
CAPITOLUL II
FUNDAMENTAREA STIINTIFICA, DOCUMENTAREA TEMEI
DRUMUL SPRE NEMARGINI
II.1. BUNA VECINATATE...........25
NOTA 1........30
II.2. VIZIUNEA COSMOLOGICA SI ONTOLOGICA32
II.2.A. Trei atitudini structurale.. 32
II.2.B. Viziunea cosmologica
(cele opt mituri poetice fundamentale)......... 34
II.2.C. Motive romantice in opera eminesciana..... 36
II.2.D. Poezia iubirii si a naturii 37
II.2.E. Folclorul, izvor de inspiratie..........39
II. 2. F. Scrisorile.......40
II.2. G. Repere de interpretare la Oda - in metru antic .....41
NOTA 1......46
NOTA 2......47
CAPITOLUL III
PRECIZAREA IPOTEZELOR DE LUCRU, A OBIECTIVELOR
SI METODOLOGIA CERCETARII. ASPIRATIA SPRE O ARTA
IDEALA
III.1. UN PROZATOR SURPRINZATOR............. 50
III.2. TRANSFIGURAREA REALITATII 52
III.3. iNTRE DOUA ATITUDINI............ 54
CAPITOLUL IV
PREZENTAREA SI INTERPRETAREA REZULTATELOR
OBTINUTE
IV.A. SUB SEMNUL MARII SINTEZE.............. 57
IV.A.1. Zbaterea intre contrarii.......... 57
IV.A.2. Confluente lirice..... 59
IV.A.3. Motivul Florii albastre......... 60
IV.A.4. Compozitia contrariilor.......... 61
IV.A.5. Contrastul conditiei umane... 62
IV.A.6. O drama a antinomiilor......... 64
IV.A.7. Perfectiunea operei 66
IV.A.8. Poemul dorului...... 67
IV.A.9. Poezia de introspectie......... 68
IV.A.10. intre romanticitate si clasicitate........ 69
IV.B. SUB SEMNUL BUCURIEI SI AL MODELULUI
FIINTEI ROMiNESTI....... 72
IV.B.1. Vibratii spirituale.... 72
IV.B.2. Capodoperele dramatice...... 74
IV.B.3. Teme si motive..... 75
IV.B.4. Opera scriitorului - repere de prezentare.......... 77
IV.B.5. Valori artistice si de limba.. 81
IV.B.6. Dialectica tezei, antitezei si sintezei. 83
IV.B.7. intre cunoscut si mister..... 85
IV.B.8. Virtualitati simbolice........... 86
IV.B.9. in contemporaneitatea poeziei moderne
europene........ 87
I V. B. 10. Punctul de plecare pentru toata
dezvoltarea viitoare.......... 88
IV.B. 11. intre doua poturi 89
IV.B.12. Opera de foc si de aur....... 91
IV.B. 13. Antinomia dintre basm si gindire..... 92
CAPITOLUL V
PROPUNERI METODICE SI AMELIORATIVE.
CONCLUZII....... 94

EXTRAS DIN DOCUMENT

?Opera lui Mihai Eminescu la interferenta dintre clasicism si romantism ?

CAPITOLUL I

INTRODUCERE. MOTIVAREA GENERAL? SI PERSONAL? A ALEGERII TEMEI

I. LITERATURA EUROPEAN? SI ROMÂN? ÎNTRE CLASICISM SI ROMANTISM

I.1. MODURI DE DIFERENTIERE

Clasicismul, in literaturile vest – europene, in primul rand in cea franceza, a fost expresia unui program preferand spontaneitatii canonicul. Codificat, devenit aproape un mit, umanismul greco - latin, reactualizat intai in gandirea Renasterii, opunea spiritualitatii curente structuri- model, cu functie exemplificatoare, formalizanta. Un fel de autoritate institutionala cu trimiteri la Aristotel, la Ouintilian si Longinus, actioneaza dogmatic, ordonator, impotriva tendintelor subiective, degazate.

Înscrierea in tipare seamana, pana la un punct, cu dictatura unui destin coercitiv, prezidand un timp al perfectiunii, inchis in sine, timp pe care 1-ar fi reprezentat desavarsit si exclusiv arta clasica, generatoare de prototipuri. S-a dovedit din unghiuri diverse, ca la Racine, de pilda, circula subtextual un fluid romantic, deci un produs al tensiunii personale, intercalat acolo unde altii, beatificand modelele vechi, propuneau cenzura, antilirismul. Trebuia un Prometeu modern, un iconoclast, care, insurgent subtil, sa delimiteze orizonturile. Lectia clasicilor antichitatii, sub raportul reprezentarii convergente, trebuia stimulata global, oarecum didactic, in spiritul preluarii unor principii solide, pe de alta parte, eliberarea de canoane, paralel cu tendintele antifeudale in ideologie, devenea o conditie a spiritului modern, emancipat, dinamic, independent. Voltaire, care-si pune amprenta pe un intreg secol, n-a avut suficient curaj, de aceea veacul al optsprezecelea („le siecle de Voltaire", secolul „luminilor") e inca dominat de mitologie si insesi piesele frondeurului, personalitate europeana, acuza impresia de epigonism. Preromanticii (pana la ivirea lui Lamartine, apoi revolutia romantica insemnau, aparent, o antiteza: aparent, fiindca in fond romanticii pastreaza din clasicism cultul acuratetei, al dictiunii desavarsite, claritatea expresiei – ei detasandu-se prin subiectele, prin solutii estetice, nu si prin disciplina interioara a frazei.

Mitologia si istoria, sintagmele folclorice si eroul - opineaza Romul Munteanu1 - natura filtrata printr-o anumita stare de suflet, prin aceste modalitati. Eminescu se inscrie cu primele sale acorduri lirice intr-un peisaj romantic al poeziei romanesti". Dar, creand un discurs poetic etern, Eminescu este totodata un clasic, de doua ori clasic.

Ramane sa mai distingem intre un clasicism si altul, intre romantisme si romantisme, sa relevam stratificari si abateri, pigmenti si tendinte ca moduri de diferentiere, structuri in care elemente de fond abisal coopereaza cu influente catalizatoare externe. Despre clasicismul german opiniile sunt impartite, dar fiind ca Goethe, si mai tanarul Schiller, desi considerati a-l reprezenta (intre 1785 si 1830) nu-1 exprima plenitudinal.

Cand dupa primul razboi mondial un comparatist, L. Reynaud, vorbea de originile anglo - germane ale romantismului, obligatiile nu au intarziat, dar fara sa convina. Popularele proze sentimentale ale englezului Richardson (Pamela si Clarissa Harlowe), Noptile lui Young, poemele lui Gray, si Ossian, interesul pentru medievalitati si mitologie, traducerile din Shakespeare (un inclasabil), raspunderea lui Werther al lui Goethe, si nu fara ecouri durabile descoperirea spiritualitatii orientale, toate au avut partea lor in propulsarea unui romantism francez. Mister, nebulozitati si elemente magice, fantastic si reverie, o productiva propensiune spre legendar si imaginatie coexista la romanticii germani cu interesul declarat pentru monologul existential. Daca statutul romantismului german era de gasit la fratii Schlegel in intervalul 1798-1800 ( cu trei decenii inainte de Victor Hugo in Franta), curentul urma sa fie reprezentat de catre Novailis, Tieck, Brentno si Arnim, constituind cu Eichendorff, cu Hoffmann si Chamisso, cu Uhland si ceilalti.

1.2. RECUPERARE CULTURAL?

Literaturii romane de inceput de secol trecut i se descopera elemente clasiciste mai mult de aspect didactic, nu ca efect al unei constiinte clasice. Se observa, in fapt, un fenomen de bipolaritate intre fara ca preferintele sa se afirme transant, incat tranzactia de la o categorie la alta nu surprinde. Mai mult chiar, se constata ca fondul liric (fundamental in folclor) tinde, in literatura romana, la o acomodare cu normele ratiunii, de unde armonizarea impulsurilor, potrivit fluxului si refluxului vietii, intr-o sinteza larga, „Rationalizarea" lirismului intr-o perspectiva clasica supla, necanonica, fiind caracteristica nu numai secolului trecut, ci si valorilor majore ale secolului nostru, fenomenul constituie, fara indoiala, una din particularitatile literaturii noastre, configurandu-i originalitatea. Trebuie sa se vada in aceasta, totodata, un mod al umanismului romanesc.

Edgar Papu2 il circumscrie pe M. Eminescu unui romantism deloc intarziat, ci contemporan cu el, asezandu-1 langa portughezul Antero de Quental, brazilianul Antonio de Castro-Alves si bulgarul Hristo Botev, francezul Victor Hugo. Eminescu ramane neintrecut prin titanismul sau si prin motivul geniului ce traieste suferind izolat, intr-o regiune de altitudine, deasupra tuturor. Clasicismul eminescian il depistam in zona gandirii si a gandului, in contributia sa de artist controlat, de spirit reflectat, calitate prin care cauta sa regleze in sine cumpana gandirii.

Un ironist stralucit, suprafinul Caragiale, lucid in reactii, se autodefinea intre amici ca „sentimental". Pentru mai multa eficienta umana in dramaturgie, un admirator al acestuia, Mihail Sebastian, credea potrivit sa valorifice scenic lirismul, elanul simpatetic, insotitor al gandirii: „E nevoie sa spun (zice Mihail Sebastian) ca gandirea, meditatia nu formeaza - asa cum cred unii «specialisti» - un simplu lest nefericit al teatrului, si ca, dimpotriva, teatrul nu va putea fi salvat ca arta decat tot prin poezie si gandire?"3.

Un mod elocvent al fenomenului romanesc de recuperare culturala (de „sincronizare" ar fi spus Lovinescu) „a fost interesul pentru epopee, «Tiganiada» lui Budai-Deleanu (prima varianta incheiata la 1800) fiind expresia ideilor iluministe in ordine social-istorica, a normelor clasice in ordine estetica. Constructie savanta, pigmentata satiric cu „fapte eroicesti", intr-o reprezentare „ce se cheama epiceasca", indaratul faptelor se structureaza un sens critic contemporan, eposul devenind, in subtext, parabola. Doua conditii, cel putin, au determinat propensiunea vechilor poeti spre epos: exemplele epopeii clasice greco-latine (C. Aristia tradusese Iliada), acelea ale epopeii feudale, si anumite impulsuri autohtone venind din folclor, acestea din urma, cu o speciala vibratie afectiva, nutrind nevoia de extraordinar. Romantismul, pe de alta parte, inculca scriitorilor din prima jumatatea a secolului trecut un aer mesianic. Prin intermediul folclorului, mai precis prin intermediul baladei, scriitorii erau tentati, oarecum, de reprezentari epice, baladele fiind la noi un echivalent a ceea ce Vossler intelegea prin romances, „genul literar cel mai national si original" al spaniolilor. Teza celebra a lui F.A. Wolf despre constituirea unei mari poeme epice prin amalgamarea unor fragmente compuse de autori anonimi (Prolegomena ad Homerum) 1795) a fost cu timpul repudiata, in ce priveste insa, balada istorica a preparat cu siguranta o stare de spirit iar folclorul, pus in onoare de romantici, pe plan european, raspundea aspiratiei catre monumental.

Exaltarea eroicului, nu e, cum s-ar crede, o particularitate a vremii lui Homer, paralel cu nevoia de luciditate, exista permanent o continua nevoie de mit. Psihologic, in secolul al nouasprezecelea (al Unirii Principatelor si al fundamentarii statului roman modern, istoria se cuvenea reactualizata din perspectiva eroica. Relatiile dintre national si universal luau dimensiuni noi, incat in conceptia lui Kogalniceanu (la 1843), Suceava si Targovistea reprezentau „mai mult decat Sparta si Atena". Lui Alexandru al Macedoniei, lui Hanibal si Cezar, „eroii lumii", li se prefera domnitori romani, „eroii patriei", care, inspirand ideea de demnitate, puneau in miscare ethosul colectiv. In afara de „Anatolida" („a carei programa, preciza Heliade, era trasa inca din 1836"), epopee romantica, amestec de umanitarism iluminist si de ecouri biblice, de notat o „Traianida" si o „Mihaida", nici una incheiata. De retinut „invocatia" din introducerea la „Mihaida", in care, „vrand a nu iesi din costumele consacrate epopeii prin Homer, Vergiliu, Tasso si alti" ,Heliade respecta „aceeasi cale a inceputului", in rest insa gandindu-se la un Mihai in viziune romantica, barbat „sublim", „zeul nostru", „cu gladiul in mana"... Negruzzi nu prea a fost poet dar proiectata lui epopee, „Stefaniada", din care dadea un fragment in 1837, merita o mentiune, ca si o alta „Traianida", a lui Bolintineanu, toate inscriindu-se intr-un capitol semnificativ.

1.3. ROTUNJIREA UNUI SUFLET

Precum la clasicizantii apuseni, se vorbea si la noi de modele eterne, de o literatura in spiritul adevarului, echilibrata, sugerand ( cum propunea transilvaneanul Barac) „o proportie harmonica a tuturor partilor", creatie angajata etic si social, in vederea rotunjirii unui suflet. Tragedia elina, oda sau elegia, indiferent de gen, au ca nota comuna reflectia, transformand sistematic realitatile externa in realitati interioare, incat o piesa de Eschyl e de fapt o meditatie. Dialogul nu vizeaza dinamica vizuala, ci incita la gandire, exemplifica si pune probleme. Ce imprejurari vor fi determinat, dupa o preparatie obscura, aptitudinea spre rationalitate, intr-o cultura precum cea a Heladei, in care destinul reprezenta aprioric ideea de absolut? Tendinte spre generalizare mai exact spre o ilustrare alegorica a ceea ce caracterizeaza in universalitate genul uman, sunt vizibile si in formele primare ale culturilor.

Nu s-ar explica altfel, decat prin existenta unui clasicism al popoarelor ( fireste clasicismul ca mentalitate amorfa), nici vechimea fabulelor ori a „pildelor filosoficesti", nici difuziunea lor exceptionala, nici persistenta lor in timp. In fondul arhaic traco - dacic, bazat pe experiente ale spatiului european sud - estic – trebuie cautat si sentimentul cosmic din „Miorita", si aspiratia spre desavarsirea prin jertfa

din parabola mitica a „Mesterului Manole". În acest sens cadru s-a pregatit „in mii si mii de saptamani", dupa amestecul sangelui dac cu cel roman, ceea ce in spiritualitatea romaneasca e clasic sau romantic. Ar fi simplist, ca in atractia literaturii romane de pe la 1780 pana pe la 1840 pentru valorile clasice (antice) si neoclasice, sa se vada, cum s-a tot repetat, numai un fenomen de mimetism. Prin contacte de ordin intelectual cu acele valori (de care dupa caderea Imperiului Roman din Rasarit, obstacole istorice ne separasera), scriitori in majoritate modesti, au avut insa revelatia legaturilor intrerupte cu propriul nostru trecut. Alecsandri, din dramele istorice, Davila, Sadoveanu din Fratii Jderi, fara sa fie clasicizanti, ilustreaza ceea ce vrem sa spunem: ca esenta clasicismului nostru nu trece obligatoriu prin Homer si Vergiliu.

Numai simplificand la extrem, intr-un domeniu cu atatea componente cum e literatura - vadit fenomen de sincretism - s-a putut afirma ca in Franta secolul al saptesprezecelea a fost secolul clasic, cel urmator secolul filosofic, iar al nouasprezecelea secolul romantic5. Genuri pure nu sunt insa de gasit. Fie si la un examen sumar al izvoarelor, descoperim ca Homer, Hesiod, Euripide, clasicii latini, poezia neogreaca, Metastasio, arcadienii si alti clasicizanti italieni, coexista in constiinta premodernilor romani cu Voltaire, dar si cu minorii Delile, cu Marmontel, Colardeau, Madame Dorat, cu ceilalti, promotori ai poeziei galante. Ei pot fi citati, intr-un mod sau altul, in legatura cu Vacarestii, cu Conachi, cu multilateralul Asachi, dar sunt acestia creatori? Cultura latina promovata in cadrul „Scolii ardelene", mai tarziu traducerile din dramaturgia secolelor al saptesprezecelea sau al optsprezecelea, in atentia organizatorilor de spectacole de amatori la Iasi (1816)si Bucuresti (1819), n-au luat conturul unui curent distinct.

Petru Maior talmaceste din Fenelon ( intamplarile lui Telemac), iar G. Sincai sin Thomas Gray, acesta la intersectia clasicismului tardiv cu preromantismul. In masura in care scriitorii astazi uitati s-au conformat limbajului mitologizant, conventional, voindu-se „clasici", rezultatele s-au dovedit submediocre. Iritat de atata mitologie inutila, Kogalniceanu (care nu e un anticlasic) contesta violent, impreuna cu altii avalansa de „compuneri" imitate, artificialitatile in care „la fieste care rand (...) nu gaseste decat muze si iar muze; cand Mars, cand Alieron, Dafinis, Tirsis, si toti zeii din Olimp si Tartar... "6.

1.4. COMPLEMENTARITATE SI SINTEZ?

Din fisele de „influente", depistate la un literar sau altul, nu rezulta concluzia unor disocieri „totale", ca in literatura franceza, unde Coraeille, Moliere, La Fontaine, Bossuet, Pascal, si altii sunt clasici, iar Lamartine, Hugo, Vigny si Musset romantici. Cine face apel la migaloasele studii ample (edificatoare, incontestabil), consacrate clasicismului, respectiv, romantismului romanesc, are spectacolul unui teren ambivalent, lunecos, mobil, incat bunaoara Asachi, Heliade, Kogalnicianu, Russo, Negruzzi, altii in serie, figureaza si intr-o alta categorie si in cealalta. Tentativele de departajare, de incadrare intr-un sistem delimitat, nu pot fi duse la capat, fenomenul de dubla solicitare observandu-se cvasi-identic in literatura italiana si in cea spaniola. Este aproape imposibil sa numesti un scriitor roman in intregime clasic sau fundamental romantic, caracteristic la cei mai multi fiind procesul de complementaritate si sinteza. Se vede de aici ca nu exista un clasicism si un romantism: exista clasicisme si romantisme, in functie de fondul istoric si social, de spiritualitatea specifica diverselor popoare. Nu putem discuta despre un clasicism sau un romantism romanesc sau despre niste curente, dar le vom considera drept ceea ce sunt: niste aspecte tipologice, demersuri creatoare intr-o relativa independenta (deci neexcluzand similitudinile) fata de manifestarile de acest gen din alte parti. Recunoscandu-se, asadar, o matrice stilistica organica, trebuie sa vedem in ele, intr-o dialectica social - psihologica, proprie istoriei si spatiului nostru, moduri ale spiritualitatii romanesti. Nu prin ceea ce am preluat, ca oricare alta natiune, de la clasicii Heladei sau de la romantici, ne vom verifica profilul; ne putem insa afirma prin fondul autohton, acela care a asimilat si transformat imprumuturile, facand sa ramanem, dincolo de evolutiile necesare, noi insine.

1.5. SUPREMATIA MODELELOR INTERNE

Ca fenomen cultural in genere, profilat tarziu, inconsecvent, refractar unui program „clasicismul romanesc" a fost in fapt un subclasicism, fluctuant, labil, anacronic, in raport cu modelele exterioare, pe cand romantismul literar, ori ca mentalitate sociala, s-a dezvoltat mai degraba sincronic, daca avem in vedere situatia de pe la 1830 pana la jumatatea veacului. Tentati sa se realizeze in epopei, creatorii cu veleitati clasice se puneau in postura unor constructori de piramide grandioase, dar fara disciplina de rigoare. Romanticii se misca liber. Un romantism care viseaza, sensibilist, paseist sau mesianic, isi conjuga tentatiile cu acelea ale unui romantism militant. Literar si extraliterar, epopeea visata de romantici n-a fost numai posibila, dar s-a si realizat, la modul simbolic, in constructii prevestind Unirea. Astfel spus, curentul „duhului national, toata miscarea de renastere, elanul civic revolutionar din epoca invederand prezenta fortelor interne antifeudale, inclusiv conjuncturi mai largi, in cadrul european -, toate acestea aveau, intr-un fel sau altul, amprente romantice. Modelele exterioare de tip depresiv, elegiac si solitar, nefiind adecvate etic momentului, care cerea dimpotriva energie, romanticii romani subordoneaza sugestiile din afara unor modele interne, poate nu indeajuns de cristalizate, discernabile totusi, in creatii orale. Romantismul romanesc, bineinteles, nu e unul de aspect doctrinar, dupa cum nici clasicismul nu reprezenta la noi triumful vreunei orientari teoretice solide. Ca si intr-un caz si in altul s-au inregistrat dezbateri, ca partizanii lor s-au angajat in polemici, acestea sunt lucruri stiute, si in masura in care clasicismul a avut caracter restitutiv (raspunzand unei anumite permanente spirituale), romantismul raspundea si el unei modalitati de epoca, in care proliferasera alte trasaturi spirituale latente.

Fiindca momentul istoric de efervescenta reclama afirmarea sufletului national (in scopuri politico-sociale urgente), limbajul oarecum universal al clasicismului, moderatia acestuia erau mai putin eficiente decat rostirea angajata, fierbinte, a romantismului militant, limbaj ce se integra unei active pedagogii a natiunii. Psihologia romantica, revendicativa, combatand tot ce era ancien regime, era expresia unei necesitati, drept care clasicismul avea sa fie pus intre paranteze.

Nu osandit, ci numai lasat in suspensie.

Produs, in parte, al evolutiei, si avand constiinta de a fi o revolutie, in structura romantismului francez spiritul de opozitie fata de rigorile clasice e o nota comuna de unde o latura protestatara, individualismul a' outrance, deschiderea catre orice schisma. De alta factura, in raport cu spatiul psihologic- social diferit, romantismul german, impregnat de folclor si filozofie febrila, balanseaza intre fantastic si idealul reformarii societatii, spiritul herdenian influentand atat in directia sensibilitatii cat si in aceea a elanului faptei (Sturm und Drang). La romanticii romani, accentele macabre, magicul, nuantele oculte, sunt nu numai restranse, dar si nesemnificative.

1.6. O DIALECTIC? A ECHILIBRULUI

Trebuie sa trecem intr-o alta etapa, la Eminescu, adica antinci cand romantismul european este depasit (un postromantism), pentru a descoperi o romantica de tip oniric, elemente astrologice, halucinatii suprastructurante, magice, un fabulos in care imaginarul geto-dacic se intretaie cu mitologia germanica sau cu ecouri din mistica indiana. Nu scriitorii pesimisti, lamartinienii, nocturnii a la Young afectand le mal du siecle, caracterizeaza romantismul anterior lui 1848. Gratie unui fenomen etic de nemultumire pozitiva, tema ruinelor (dupa Volney un fel de moda), se transforma, la Cirlova, la Heliade si ceilalti, intr-un gen de meditatie circumstantializata, cu functie oraculara, patriotica.

În locul stilului reveur, solitar, devotat de tragism, in care frapeaza tortura intima, anxietatea, - romantismul preeminescian, imbibat de seva populara, se afirma pe un fundament social specific, subliniat energetic, apt sa dinamizeze. Oda patriotica, balada, legenda istorica, literatura cu mesaj, patosul hugolian confera personalitate unei generatii convinse de necesitatea actiunii, raspunzand manifestul atat de fecund in urmari al lui Kogalniceanu, de la „Dacia Literara".

De la sine inteles ca un romantism ca acesta, antipaseist, neaga ceea ce in alte spatii se intelegea prin „die gute alte Zeit" sau prin „le bon vieux temps"..

Sub raport estetic, la Alecsandri, la Balcescu, la Russo si ceilalti, romantismul este expresia unui panlirism prospectiv, in care cercetatorul de peste veac descifreaza ca intr-un corpus documentar, mutatii tipice in structura unei epoci, implicit imaginea pe care cei in cauza si-o faceau despre societatea viitoare. Nu ne surprinde ca in plin romantism, urmand o dialectica a echilibrului, spiritul realist isi spune cuvantul: fiziologiile, schite de tip balzacian semnate de Negruzzi, de Alecsandri, de Russo si ceilalti, stau dovada. Ideea de datorie, in cadrul acestui risorgimento implica un acord planetar al constiintei cu fapta, motiv pentru care, la pasoptisti in ansamblu, elanul, profetismul, accentul, solicita mai mult decat perfectiunea frazei. We have to improve the world!...

„Trebuie sa imbunatatim lumea" - puteau spune ei, recurgand la o tipica propozitie a lui Emerson.

Oferta anului

Reducere 2020