Pagina documente » Stiinte politice » Parlamentul european si atributiile lui in materie legislativa

Cuprins

lucrare-licenta-parlamentul-european-si-atributiile-lui-in-materie-legislativa
Aceasta lucrare poate fi descarcata doar daca ai statut PREMIUM si are scop consultativ. Pentru a descarca aceasta lucrare trebuie sa fii utilizator inregistrat.
lucrare-licenta-parlamentul-european-si-atributiile-lui-in-materie-legislativa


Extras din document

CUPRINS
Abrevieri .3
Planul lucrarii de diploma ...........5
Capitolul I
Consideratii introductive ..........6
Sectiunea I - Scurt istoric ...6
Sectiunea a II-a - Delimitari conceptuale ............12
Capitolul II
Organizarea si functionarea Parlamentului European ...17
Sectiunea I - Modul de desemnare a parlamentarilor europeni ...18
Sectiunea a II-a - Regulamentul Parlamentului European .........21
Sectiunea a III-a - Structura Parlamentului European .............24
1. Presedintele Parlamentului European .......24
2. Biroul ..............26
3. Conferinta presedintilor ........26
4. Comisiile ..........26
5. Grupurile politice .28
6. Secretariatul ......31
7. Avocatul european al poporului .............32
Capitolul III
Atributiile Parlamentului European .........34
Sectiunea I - Atributiile in materie legislativa .......37
1. Declansarea initiativei .........39
2. Consultarea .......39
3. Procedura de concertare .......43
4. Procedura cooperarii ...........44
5. Procedura codeciziei ...........48
6. Avizul conform ..53
7. Absenta interventiei Parlamentului ..........57
Sectiunea a II-a - Controlul politic ....58
1. Informarile .......59
2. Interpelarile ......61
3. Petitiile ............62
4. Mediatorul ........63
Sectiunea a III-a - Puterea bugetara ...66
1. Finantarea bugetului ............67
2. Adoptarea bugetului ............68
3. Descarcarea de gestiune .......71
Sectiunea a IV-a - Atributii in materie de relatii externe .........72
Capitolul IV
Relatiile Parlamentului European cu alte institutii ......75
Sectiunea I - Relatiile Parlamentului European cu alte institutii comunitare...75
1. Parlamentul si Comisia Europeana .........75
2. Parlamentul si Consiliul .......77
3. Parlamentul si Consiliul European ..........78
4. Parlamentul si Banca Centrala Europeana .78
Sectiunea a II-a - Relatiile Parlamentului European cu alte institutii extracomunitare .............80
1. Relatiile cu parlamentele nationale ..........80
2. Relatiile cu tarile in curs de dezvoltare.......83
Capitolul V
Consideratii finale ..85
Sectiunea I - Rolul Parlamentului European .........85
Sectiunea a II-a - Perspectivele Parlamentului European .........87
Lista bibliografica ....88
1

Alte date

?CAPITOLUL I

CONSIDERATII INTRODUCTIVE

Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei, care si-a tinut prima sa sesiune la 10 august 1949, poate fi considerata cea mai veche adunare parlamentara internationala pluralista formata din deputati alesi in mod democratic, infiintata pe baza unui tratat interguvernamental.

SECTIUNEA I

SCURT ISTORIC

Dand expresie principiului democratiei reprezentative, Parlamentul European a fost conceput ca una din principalele institutii Continentale, reprezentand nu numai propriile popoare, dar si celelalte popoare ale Uniunii Europene, legate intre ele prin angajamente comune, in efortul concentrat spre progresul si prosperitatea Continentului.

Prevazuta dintru inceput printre viitoarele institutii europene, impunerea unei adunari parlamentare internationale avea sa se dovedeasca totusi dificila, cel putin la nivelul “Marii Europe”, cea care se intinde din Suedia pana in Italia si din Marea Britanie pana in Elvetia. Reticentele britanicilor fata de orice forma de “supranationalitate” pe de o parte, problema dureroasa a reintegrarii Germaniei intr-o Europa democratica pe de alta parte, prezenta statelor neutre si mandre de neutralitatea lor n-au permis alegerea acestei “constituante europene” care ar fi generat tot restul. [1 J.L. BURBAN, - Parlamentul European, Bucuresti, Ed. Meridiane, 1999, pag.5

]A trebuit ca acest proiect sa se limiteze la formule mai modeste de integrare europeana si sa se reduca fie numarul statelor participante, fie gradul de supranationalitate parlamentara. Asa se face ca “Marea Europa” s-a redus la formula valabila si astazi a unui “Consiliu al Europei” din care lipseste orice supranationalitate si unde Adunarea parlamentara are doar competenta consultativa. Asa se face ca Europa tratatului CECO, apoi a Pietei Comune comporta intr-adevar o adunare parlamentara mai puternica, dar in cadrul unei Comunitati a celor Sase, apoi a celor Zece, adica in cadrul “Micii Europe”.

În fapt, oamenii de stat din Europa anilor ’50 au fost nevoiti sa constate ca gradul de supranationalitate al institutiilor europene este invers proportional cu numarul statelor membre. [2 J.L. BURBAN, op. cit. pag. 6]

A aparut, asadar, CECO (Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului) (1952), apoi CEE (Comunitatea Economica Europeana) si EURATOM (Comunitatea Europeana a Energiei Atomice) (1957) care comportau, fireste, o adunare parlamentara, dar o adunare parlamentara functionand in cadrul unei simple comunitati economice, comunitate redusa initial la carbune-otel, extinsa mai apoi si la alte sectoare ale economiei.

Acesta ar fi punctul de plecare modest al unei adunari care, in 1962, avea sa se incununeze cu titlul impunator de “Parlament European”.

Ea avea sa cunoasca insa, foarte rapid, un destin prodigios. Pe de alta parte, avea sa-si sporeasca reprezentativitatea pana la a fi desemnata prin vot universal, devenind astfel prima Adunare parlamentara internationala din istorie aleasa prin vot direct de cetateni apartinand unor natiuni vechi si mandre.

Pe de alta parte, inainte chiar de alegerea sa directa, aceasta adunare va intreprinde o cucerire lenta, dar sistematica de puteri, care a apropiat-o din ce in ce mai mult de un organism parlamentar clasic. În fine, profitand de sporul de prestigiu conferit de votul popular, ea va inceta foarte curand sa se comporte ca adunare a unei Comunitati Economice Europene, pentru a se profila ca adunare politica a unei Uniuni Europene fondata juridic si proclamata la 1 noiembrie 1993.

Înca de la inceput, organizarea prevazuta intre cele sase state semnatare ale tratatelor initiale a avut la baza ideea unei democratii liberale care nu putea fi conceputa fara o modalitate de reprezentare a popoarelor Statelor reunite in Comunitate (art. 20 din Tratatul C.E.C.O. si art. 137 din Tratatul C.E.).

O prima caracteristica a Parlamentului European este ilustrata de felul in care acesta s-a cristalizat pe parcursul evolutiei vietii comunitare. Punctul de plecare al parlamentarismului comunitar l-a constituit Adunarea Parlamentara creata in 1952. Ea a fost forul parlamentar corespunzator stadiului incipient al integrarii, obiectivat in Comunitatea Carbunelui si Otelului. În 1958, respectiva Adunare Parlamentara, in urma constituirii, prin Tratatul de la Roma, a Comunitatii Economice Europene si a Euratomului, devine for parlamentar si al acestor noi creatii comunitare.

Treptat, pe masura adancirii integrarii vest-europene si a inchegarii vietii comunitare institutia parlamentara comunitara se desavarseste, dobandind fizionomia actuala, care tinde s-o apropie, intr-o serie de privinte, de parlamentele nationale, fara sa se identifice cu acestea.

O alta particularitate a aparitiei si evolutiei vietii parlamentare comunitare consta in aceea ca, spre deosebire de parlamentele nationale, care isi gasesc originea si justificarea activitatii in prevederile constitutiilor statelor nationale, Parlamentul European isi are temeiul juridic in tratatele incheiate intre statele comunitare pe parcursul procesului integrarii lor. De aceea, inceputul vietii parlamentare comunitare a avut initial drept temei juridic Tratatul care fundamenta Comunitatea Carbunelui si Otelului, apoi Tratatul de la Roma, iar dupa aceea Actul Unic European si, mai recent, Tratatele de la Maastricht si Amsterdam.

Prevederile acestor tratate ilustreaza istoricul vietii parlamentare comunitare, sporirea atributiilor si a rolului acestei institutii in viata Comunitatii. Relevant este mersul ascendent al Parlamentului European atat in privinta consolidarii structurilor sale, cat si a locului si rolului sau in arhitectonica institutiilor comunitare. [3 C. LEICU, Drept comunitar, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 1998, pag. 77]

Acest fapt se explica prin spiritul democrat care a prezidat si prezideaza constructia comunitara. Totodata, reprezinta o replica data tendintelor hegemoniste ce au caracterizat statele multinationale si relatiile internationale.

Întrucat integrarea se realizeaza cu mijloace democratice si viata comunitara este cladita pe valori democratice, aspect ilustrat si de parlamentarismul comunitar, reiese cu pregnanta ca democratia este indispensabila procesului integrationist, fiind o conditie sine-qua-non a trainiciei si functionalitatii acestuia.

Din anul 1951, autorii tratatelor institutive au impus principiul ca membrii Adunarii sa fie alesi prin vot universal direct, dupa o procedura uniforma in toate statele membre.

La 20 septembrie 1976 Consiliul a reusit sa adopte Actul pentru alegerea reprezentantilor in Adunare prin sufragiul universal direct, si pe care il vom denumi in continuare Actul.Pana la data de 7 iunie 1979, cand au avut loc primele alegeri directe pentru Parlamentul European, aceasta a fost format din delegati desemnati de parlamentele nationale dupa procedura stabilita de fiecare stat membru. Pentru a ajunge la acest mod de desemnare a parlamentarilor europeni, a trebuit traversata o lunga perioada de timp si au fost depasite numeroase obstacole de ordin politic si tehnic. În iunie 1979, aceasta desemnare a fost incredintata votului universal. Însasi noutatea pe care o reprezenta o adunare parlamentara internationala, precum si noutatea, inca mai mare, pe care o reprezenta alegerea prin vot universal a unei

asemenea adunari explica faptul ca, pe de o parte, vechiul Parlament a suferit vreme indelungata de o slaba reprezentativitate, iar pe de alta parte, ca a fost nevoie de mai bine de treizeci de ani pentru a se pune in practica votul universal.

Cat priveste numarul parlamentarilor, acesta a crescut de la 78 pentru Adunarea comuna CECO la 142 pentru Adunarea parlamentara a celor trei Comunitati, apoi la 198 o data cu aderarea Regatului Unit, a Irlandei si a Danemarcei; a ajuns la 410 o data cu instituirea alegerilor directe si apoi la 434, de la 1 ianuarie 1981, prin intrarea Greciei, la 518 prin intrarea Spaniei si Portugaliei in 1986, apoi la 567 o data cu reunificarea germana si, in sfarsit, la 626 prin aderarea Austriei, Suediei si Finlandei la 1 ianuarie 1995. [4 J.L. BURBAN, op. cit., pag. 7 ]

Realizarea acordului asupra numarului de reprezentanti care compun adunarea si repartizarea intre diferitele state membre a fost destul de dificila.

Cu ocazia Consiliului European de la Edimburgh s-a decis ca la alegerile din iunie 1994 numarul parlamentarilor europeni sa creasca de la 518 la 567, datorita reunificarii Germaniei.

Repartizarea acestor locuri era urmatoarea: Germania – 99; Franta, Italia si Regatul Unit al Marii Britanii cate 87; Spania – 64; Olanda – 31; Belgia, Grecia si Portugalia cate 25; Danemarca – 16; Irlanda – 15; Luxemburg – 6.

Urmare cresterii numarului statelor membre la 15, prin aderarea de la 1 ianuarie 1995 a Austriei, Finlandei si Suediei, Parlamentul European a ajuns la 626 de deputati, iar numarul de locuri pentru fiecare stat membru este urmatorul: Germania 99; Franta, Italia si Marea Britanie cate 87, Spania 64, Olanda 31, Belgia, Grecia si Portugalia cate 25, Suedia 22, Austria 21, Finlanda si Danemarca cate 16, Irlanda 15 si Luxemburg 6.Nici pana in prezent state membre nu au putut sa se puna de acord asupra unei proceduri electorale uniforme, asa dupa cum se prevazuse in art. 137 al Tratatului C.E. Actul semnat la 20 septembrie 1976 precizeaza ca procedura electorala este condusa in fiecare stat membru prin dispozitii nationale, care sunt alese de o maniera libera, conform traditiilor electorale nationale.

Prin semnarea Tratatului asupra Uniunii Europene s-a recunoscut dreptul de a vota si de a fi ales pentru Parlamentul European tuturor cetatenilor care au statut de rezident intr-un stat membru in care nu au cetatenie in conditii egale cu acelea ale resortisantilor statului respectiv. Este urmarea fireasca a cetateniei europene prevazute prin Tratatul asupra Uniunii Europene si care a fost reglementata prin directiva din 6 decembrie 1993.

Stabilirea sediului Parlamentului European a constituit si este in continuare o problema controversata, deoarece numerosi parlamentari ar dori ca acesta sa se gaseasca la Bruxelles, sesiunile parlamentare au loc la Strasbourg, iar Secretariatul parlamentului se gaseste la Luxemburg.

Franta si Germania considera ca reunirea Parlamentului in capitala Alsaciei este simbolul unitatii lor postbelice si o garantie a ideilor de pace.

În perspectiva largirii U.E. prin admiterea tarilor central si est-europene, un protocol anexat Tratatului de la Amsterdam limiteaza numarul parlamentarilor europeni la 700, indiferent cate tari membre va avea Uniunea Europeana. [5 A. POPESCU, Integrarea European?, Dictionar de termeni comunitari, lucrare publicat? sub egida Consiliului Legislativ, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2000, pag. 137]

Conform hotararii luate de sefii de state si guverne reuniti la Nisa Parlamentul European va avea 732 de membri. Cu acelasi prilej s-a stabilit si necesitatea unei redistribuiri a numarului de locuri prin reducerea numarului parlamentarilor tarilor mari in favoarea celor mici si mijlocii. [6 N. DIACONU, Sistemul institutional al Uniunii Europene, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2001, pag. 100 ]

Adunarea europeana a fost si ramane in centrul uneia din cele mai aprigi polemici postbelice, care nu s-a stins in fapt niciodata, mai cu seama in Franta, unde exista gustul infruntarilor de principiu, si care face ca Parlamentul European sa fie institutia europeana despre care s-a scris cel mai mult din 1945 incoace.

SECTIUNEA A II-A

DELIMIT?RI CONCEPTUALE

Parlamentul European este una din principalele institutii comunitare, fiind infiintata odata cu C.E.C.O. sub forma unei “Adunari Parlamentare compusa din reprezentanti ai popoarelor statelor reunite in Comunitate” (art. 20 din Tratatul E.C.O.). În 1958, odata cu aparitia C.E.E. si C.E.E.A., institutia parlamentara a decis sa-si schimbe numele in “Adunare Parlamentara Europeana”, pentru ca in 1962 sa ia denumirea de “Parlament European”. Istoria PE este marcata de o permanenta lupta pentru a-si spori competentele proprii. Plecand de la atributiile limitate ce-i erau conferite prin Tratatele originare, puterea Parlamentului European a fost precizata pe calea acordurilor inter-institutionale si s-a extins prin revizuirile succesive ale Tratatelor. Tratatul de la Maastricht a consacrat o noua crestere a competentelor PE atat in plan legislativ (prin introducerea procedurii de codecizie), cat si in cel al controlului exercitat asupra Comisiei Europene, iar Tratatul de la Amsterdam, prin modificarile aduse procedurii de codecizie si prin extinderea campului sau de aplicare, a dat PE o putere reala de decizie pe care o imparte insa cu Consiliul U.E.

În conformitate cu dispozitiile Tratatului stabilind Comunitatea Economica Europeana, Parlamentul European isi adopta propriul Regulament interior, prin care precizeaza modul de organizare a propriilor organe (Biroul si Biroul largit), a comisiilor parlamentare si a grupurilor politice.

Biroul Parlamentului European se compune dintr-un Presedinte si 14 vicepresedinti, alesi de Adunare pe o perioada de 2,5 ani. De asemenea, este ales Colegiul chestorilor si se constituie Conferinta presedintilor. Biroul largit contine si presedintii grupurilor politice, avand atributiuni privind organizarea interna si relatiile cu alte institutii comunitare si din afara Uniunii Europene. Presedintele, vicepresedintii si chestorii sunt alesi in prima sesiune a Parlamentului de dupa alegeri. [7 D. MAZILU, Integrarea european?, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2001, pag. 105]

Conferinta presedintilor are in componenta sa Presedintele Parlamentului European si presedintii grupurilor politice. În componenta Conferintei intra si doi reprezentanti ai parlamentarilor independenti. Conferinta presedintilor are un rol important in structura organelor de conducere ale Parlamentului European.

Printr-un vot majoritar, Parlamentul European constituie Comisiile permanente, pe baza propunerii Biroului, avandu-se in vedere o repartizare intre grupurile politice, potrivit unei reprezentari echitabile a tuturor celor 15 tari membre. Membrii titulari ai Comisiilor parlamentare sunt alesi pe o perioada de 2,5 ani. Fiecare membru titular este dublat de un supleant. Comisiile parlamentare sunt indrituite sa pregateasca sedintele plenare ale Parlamentului, elaborand avize si amendamente.

Grupurile politice sunt constituite pe criterii ideologice, din 29 de membri daca apartin unui singur stat, si din 23 de membri daca provin din 2 state membre. În cazul in care membrii grupului politic provin din 3 state, numarul lor trebuie sa se ridice la 18, iar daca provin din patru sau mai multe state, numarul lor trebuie sa se ridice la 14.

În conformitate cu prevederile Tratatelor constitutive, precum si in baza Regulamentului interior, Parlamentul European se reuneste in sesiuni anuale, convocate in a doua zi de marti din luna martie, potrivit unei Ordini de zi pregatita de Biroul Parlamentului si de Conferinta presedintilor.

Sesiunea anuala a Parlamentului este organizata in sesiuni de cate o saptamana in fiecare luna. În acelasi timp, Parlamentul European poate lucra in sesiuni extraordinare, care pot fi convocate: a) la cererea majoritatii eurodeputatilor; b) la solicitarea Consiliului European sau c) la cererea Comisiei Europene.

Parlamentul European are competenta de deliberare si control; are ultimul cuvant in problemele bugetare; are competenta in privinta acordurilor internationale incheiate de catre Uniunea Europeana. Sesiunile plenare ale Parlamentului sunt pregatite cu sprijinul Comisiilor parlamentare, care elaboreaza avizele si propun amendamentele la diferite proiecte aflate pe ordinea de zi.