Pagina documente » Recente » Politica externa de securitate comuna

Despre lucrare

acces premium
Aceasta lucrare poate fi descarcata doar daca ai statut PREMIUM si are scop consultativ. Pentru a descarca aceasta lucrare trebuie sa fii utilizator inregistrat.


Cuprins

CUPRINS
INTRODUCERE 2
CAPITOLUL 1. SISTEMUL DE SECURITATE EUROPEAN 4
1.1. Politica European? de Securitate ?i Ap?rare (PESA) 4
1.2. Capacit??ile militare 8
1.3.Perspective ale securit??ii ?i ap?r?rii ?n Europa 12
CAPITOLUL.2. SECURITATEA INTERNATIONALA 15
2.1. Conceptul de securitate interna?ional? 15
2.2. Vechile ?i noile paradigme ale securit??ii 18
2.3. Evolu?ia situa?iei politico-militare ?n perioada contemporan? 21
2.4.Insecuritatea ?i rolul Organiza?iilor Interna?ionale 25
CAPITOLUL 3. PARTICIPAREA ROM?NIEI LA POLITICA EUROPEAN? DE SECURITATE ?I AP?RARE 32
3.1. Raportul dintre Politica European? de Securitate ?i Ap?rare ?i interesele de securitate na?ional? 32
3.2. Politica Rom?niei ?n domeniul securit??ii na?ionale 33
3.3. Aportul Rom?niei la Securitatea European? 35
3.4. Impactul Politicii Europene de Securitate ?i Ap?rare asupra intereselor na?ionale de securitate 38
CONCLUZII 42
BIBLIOGRAFIE 44

EXTRAS DIN DOCUMENT

Robert Cooper remarca (2004) faptul ca 5 ani reprezinta o perioada scurta in conditiile in care perspectivele temporale pentru planificarea apararii sunt la nivelul decadelor. Politica Europeana de Securitate si Aparare este o politica noua a UE, al carei timp, in schimb, pare ca a sosit. Toate dezvoltarile recente conduc la aceasta concluzie, in special tinand'cont de faptul ca toate au avut loc intr-o perioada foarte scurta de timp, si chiar pe fundalul unor conditii extrem de nefavorabile (de exemplu, criza determinata de interventia militara in Irak).

Statele membre ale Uniunii Europene au demonstrat ca au capacitatea de a depasi divergentele frecvente dintre ele. Este suficient de amintit faptul ca, la apogeul crizei privind Irak-ul, statele membre lansau operatii de managementul crizelor in Balcani si Africa (Menon 2004), si agreau o strategie de securitate comuna pentru prima data in istoria Uniunii (Allen & Smith 2004). Dar, in acelasi timp, liderii UE esuat in a ajunge la un compromis si in privinta Tratatului instituind o Constitutie pentru Europa, in timpul Conferintei Interguvernamentale italiene, compromis atins doar in timpul presedintiei semestriale irlandeze.

Date fiind evolutiile din ultimii 5 ani, Strategia de securitate europeana, precum si clauzele Tratatului Constitutional, am putea sa asteptam pentru urmatorii ani ca accentul sa cada tot mai mult asupra capacitatilor militare si a fortei de reactie rapida a UE, si pe consolidarea capacitatii Uniunii de a fi mai pro-activa si nu reactiva.

Din orice perspectiva am privi relatia dintre UE si NATO, trebuie remarcat ca aceasta este amenintata de doua mari pericole, anume lipsa de vointa comuna la nivelul celor doua organizatii si decalajul de capacitati intre UE si SUA. Resursele pe care majoritatea statelor europene le aloca apararii raman inca reduse, iar restructurarea fortelor armate este abia la inceput in multe tari.

De aceea, decalajul de capacitati intre UE si SUA constituie un pericol real, dar ale carui efecte s-ar putea face simtite pe termen mai lung, prin subminarea graduala a coeziunii politice a NATO. Acest deficit ar putea determina SUA, din motive obiective, sa aleaga din ce in ce mai ftecvent sa desfasoare operatiuni militare singura sau in colaborare numai cu anumiti aliati (coalitii de vointa ad-hoc), respectiv aceia care pot tine pasul din punct de vedere al tehnologiei militare sau care pot aduce contributii specifice, "de nisa". De altfel, aceasta este si principala cauza pentru care conceptele de "tool box", precum si cel de "coallition of the willing" apar tot mai des in dezbaterile privind viitorul NATO, in special in luarile de pozitie americane. Precedentul a fost creat, daca el devine si regula, fara ca sa se coaguleze un pol european in domeniu, atunci cu greu s-ar mai putea materializa vreun parteneriat transatlantic viabil si stabil.

În plan politic, observam aparitia unui cerc vicios, in care europenii sunt nemultumiti de tendinta SUA de a actiona singura sau de a utilizata coalitii ad-hoc, la randul sau, partea americana ezita sa apeleze la NATO, atat datorita faptului ca actiunea in cadrul Aliantei implica mai multe limitari politice si militare (procesul de luare a deciziilor si de planificare este mai indelungat decat in cazul unei operatiuni unilaterale in coalitie ad-hoc), cat si datorita faptului ca se teme de refuzul unora dintre aliati (asa cum s-a intamplat in cazul conflictului din Irak).

Dezvoltarea unei identitati europene de aparare este privita in mod diferit de o parte si de alta a Atlanticului, extremele fiind reprezentate de SUA si Franta. Pentru SUA, procesul ar trebui sa se materializeze exclusiv in sporirea bugetelor alocate apararii in tarile europene si cresterea contributiei militare a acestora la Alianta, fara alte consecinte in planul arhitecturii europene de securitate. Franta, in schimb, abordeaza consolidarea identitatii europene de securitate si aparare ca fiind procesul care va permite statelor europene sa dispuna de mai multa autonomie in raport cu SUA in plan militar si urmareste acest obiectiv chiar cu riscul de a pune in pericol relevanta sau existenta NATO.

În plan institutional si operational, relatia dintre NATO si UE pare sa-si fi gasit rezolvarea unor aspecte importante prin acordurile "Berlin Plus". Perioada urmatoare va trebui sa fie marcata de cresterea increderii intre cele doua organizatii si cristalizare a unei vointe politice de a defini atat pentru UE, cat si pentru NATO, un rol in noul mediu international de securitate si in guvernanta securitatii europene in particular. Relatia UE-NATO este un bun castig al ambelor organizatii si el trebuie valorificat. Faptul ca Althea, cea mai mare operatiune de managementul crizelor condusa de UE pana acum, este desfasurata in baza Acordurilor "Berlin Plus", este incurajator pentru relatia dintre UE si NATO. Cel putin la nivel oficial nu exista indoieli privind functionalitatea respectivelor aranjamente. Este deci important ca astfel de operatiuni sa constituie pietre de temelie la constructia unei istorii comune NATO-UE si care faciliteaza increderea reciproca dintre cele doua organizatii.

În plus, ultimele doua extinderi ale NATO au consolidat Alianta si extinderea din 2004 a UE a intarit, de asemenea, componenta transatlantica a Uniunii. Extinderea cu Bulgaria si Romania se va incadra aceluiasi trend. Din acest punct de vedere, este de asteptat ca un accent mai pronuntat pro-atlantic sa caracterizeze viitoarele evolutii ale PESA.

CAPITOLUL 1. SISTEMUL DE SECURITATE EUROPEAN

Pentru scoala neorealista din relatiile internationale „structura unui sistem se schimba o data cu modificarile in distribuirea capacitatilor intre unitatile sistemului" (Waltz 1979). Uniunea Europeana este un tip de sistem in cadrul caruia statele membre reunesc diferite resurse materiale si preferinte strategice in scopul atingerii unui obiectiv comun. Din acest punct de vedere, importanta capacitatilor nu poate fi neglijabila. De-a lungul celei mai mari parti a anilor 90, Politica Externa si de Securitate Comuna a esuat in a raspunde crizelor din imediata sa vecinatate pentru ca nu a fost capabila sa mobilizeze si sa disloce resurse de hard power, capacitati militare. Cauzele pentru aceasta situatie au fost atat divergentele in preferintele strategice ale statelor membre, cat si consecintele minusurilor in domeniul capacitatilor militare. [1 Karen E. Smith, Politica externa a Uniunii Europene, Editura Trei, Bucuresti, 2004.]

În timp ce componentele materiale reprezinta o preconditie pentru dezvoltarile viitoare ale PESA, nu este mai putin adevarat ca structura institutionala si mecanismele de luare a deciziei sunt la fel de importante. În urmatoarele doua sectiuni voi analiza structurile si procesele institutionale si decizionale privind implicarea UE in operatiuni de managementul crizelor, precum si dimensiunea dezvoltarii capacitatilor de aparare ale Uniunii.

1.1. Politica Europeana de Securitate si Aparare (PESA)

În plan institutional, Politica Europeana de Securitate si Aparare se sprijina pe o serie de structuri, organisme si agentii. Rolul principal in arhitecturarea institutionala a Uniunii apartine Consiliului European si Consiliului Uniunii Europene, impreuna cu structurile sale spcializate precum si Secretariatul General (secretarul general este in acelasi timp si inalt Reprezentant pentru PESC), Comitetul Politic si de Securitate, Comitetul Militar si Statul Major. Un rol important este jucat si de presedintia semestriala a Uniunii, in special din punctul de vedere al amprentei pe care o poate pune asupra evolutiilor PESC/PESA. [2 Mostoflei C., Dutu P. Studii de securitate si aparare.- Bucuresti: Centrul de Studii Strategice de Aparare si Securitate, 2004.]

In varful ierarhiei se afla Consiliul European care, conform Art.13 al Tratatului Uniunii Europene, este responsabil pentru definirea principiilor si liniilor directoare ale Politicii Externe si de Securitate Comune, inclusiv pentru problemele care au implicatii in domeniul apararii, stabilind strategiile comune care vor fi implementate de Uniune in domeniile in care statele membre au interese comune importante.

Art.13 din Tratat contureaza rolul Consiliului UE, care ia deciziile necesare pentru definirea si implementarea PESC, pe baza orientarilor generale stabilite de Consiliul European si reprezinta centrul de greutate in elaborarea si implementarea politicilor de securitate si aparare.

Totodata, asigura unitatea, coerenta si eficacitatea actiunii externe a Uniunii. Secretarul General si inalt Reprezentantul pentru Politica Externa si de Securitate Comuna are un rol major in asistarea Consiliului in probleme legate de PESc si contribuind la formularea, elaborarea si implementarea deciziilor politice si, atunci cand este necesar, conducand in numele Consiliului si la cererea Presedintiei, dialogul cu tertii. Deciziile cheie sunt luate la nivelul Consiliului pentru Afaceri Generale si Relatii Externe.CAGRE reprezinta reuniunea ministrilor de externe din statele membre UE, frecventa intalnirilor fiind cel putin lunara. Acest Consiliu se mai reuneste si in format cu ministrii apararii, in general o data pe semestru.

În cadrul Consiliului UE activeaza [3 Rusu I. Organizatii si Relatii Internationale. - Bucuresti: Lumina LEX, 2002, p.44.] o serie de structuri politico-militare cu rol cheie atat in articularea PESC/PESA, cat si din perspectiva crearii unei culturi institutionale, care sa favorizeze emergenta unei culturi strategice la nivelul Uniunii. Coincidenta detinerii de catre Germania atat a presedintiei UE, cat si cea a Uniunii Europei Occidentale, in primul semestru din 1999, a favorizat demararea unui proces de constructie institutionala, finalizat anul urmator prin adoptarea de catre Consiliul European de la Nisa, din decembrie 2000, a deciziei privind crearea unei noi structuri, si anume Comitetul Politic si de Securitate, Comitetul Militar si Statul Major al UE. La reuniunile Comitetului Politic si de Securitate (COPS dupa acronimul francez, PSC dupa cel britanic) participa delegati din cadrul reprezentantelor permanente ale statelor membre. COPS monitorizeaza evolutiile mediului de securitate internationala, defineste politicile UE in acest domeniu si supravegheaza implementarea acestora. Mentine o legatura privilegiata cu Secretarul General si inalt Reprezentantul pentru PESC, transmite directive Comitetului Militar si primeste opiniile si recomandarile acestuia. Sub auspiciile Consiliului are responsabilitatea trasarii directiei politice privind dezvoltarea capacitatilor militare, iar in cazul unei crize examineaza optiunile existente in vederea recomandarii celui mai bun raspuns al Uniunii. Exercita „controlul politic si directia strategica" a raspunsului militar al UE la crize si evalueaza elementele esentiale (optiunile militare strategice incluzand lantul de comanda, conceptul operatiunii, planul operational) care vor fi transmise Consiliului (Missiroli 2003). Comitetul Politic si de Securitate a inlocuit Comitetul Politic, creat prin Tratatul de la Maastricht, format din directorii politici din ministerele de externe ale statelor membre, care se intruneau lunar. Spre deosebire de Comitetul Politic, COPS este o structura permanenta, care se Întruneste cel putin saptamanal, care are rol major in conturarea deciziilor, chiar daca nu si in adoptarea acestora, hotararile politico-strategice fiind luate la nivelul CAGRE.

Comitetul Militar al UE este cea mai inalta structura militara din cadrul Consiliului. Este compus din ministrii apararii, care sunt reprezentati de delegatii militari din reprezentantele permanente ale statelor membre la Bruxelles. Ofera consiliere militara si adreseaza recomandari Comitetului Politic si de Securitate in toate chestiunile de natura militara sau cu implicatii in acest domeniu. Astfel, ofera consiliere in domeniul dezvoltarii conceptului de management al crizelor (privind componenta sa militara), precum si elaborarea, evaluarea si revizuirea obiectivelor din domeniul capacitatii militare.

Statul Major al UE, compus din aproximativ 70 de ofiteri (majoritatea secondati din tarile membre), ofera expertiza militara si sprijin pentru PESA, inclusiv din perspectiva derularii operatiilor de managementul crizelor. Statul Major are responsabilitati in domeniul avertizarii timpurii, a evaluarii situationale si a planificarii strategice pentru Misiunile de tip Petesberg, inclusiv identificarea fortelor europene nationale si multinationale, si implementarea politicilor si directivelor conform dispozitiilor Comitetului Militar (Missiroli 2003).

Tot la nivelul Consiliului mai exista o serie de structuri cu responsabilitati in domeniul PESA, precum Comitetul pentru Aspecte Civile in Managementul Crizelor (CIVCOM), cu atributii in formularea de recomandari si acordarea de consiliere Comitetului de Politici si de Securitate privind aspectele civile ale managementului crizelor, format din oficiali din diferite ministere, inclusiv de la nivelul Secretariatului Consiliului si al Comisiei Europene (Gourlay 2004). De asemenea, mai exista Centrul Situational (Sitcen), cu responsabilitati in domeniul monitorizarii potentialelor situatii de criza, si Grupul Politico-Militar, compus din experti din cadrul reprezentantelor permanente ale statelor membre UE. Interesul crescut pentru dezvoltarea PESA este reflectat si de crearea unui directorat general special pentru aceasta problematica, asa numitul Directorat General E, incluzand dimensiunea de securitate si aparare a Uniunii, aspecte privind apararea si managementul si coordonarea crizelor civile (Missiroli 2004). in plus, activitatea inaltului Reprezentant pentru PESC este sprijinita si de Unitatea de Avertizare Timpurie si Planificare a Politicilor, compusa in principal din oficiali din statele membre secondati i Bruselles. In cursul anului 2005 va deveni operationala si Celula Civili-Militari la SHAPE (Comandamentul suprem al fortelor aliate in Europa), cu rolul de a contribui la dezvoltarea capacitatilor de planificare pentru operatiuni de managementul crizelor.

Comisia Europeana are rol mult mai limitat comparativ cu cel pe care ii joaca in cadrul Pilonului I in domeniul politicii externe a Uniunii, iar Parlamentul European are rol consultativ, avand dreptul de a fi informat de catre Consiliu in problemele legate de politica externa a Uniunii. Conform articolelor 17.2 si 25 din Tratatul Uniunii Europene, Politica Europeana de Securitate si Aparare este identificata cu „managementul crizelor'', inclusiv pe dimensiunea civila, nu doar pe cea militara (Missorili 2004).

Dintr-o perspectiva conceptuala acceptiunea europeana acordata termenului de „management al crizelor" se diferentiaza fata de precedentele semnificatii in trei aspecte (Bono 2004). Prima subliniaza noua oportunitate pentru interventii aparuta ca urmare a sfarsitului razboiului Rece si a proceselor de dezintegrare a acelor societati sustinute financiar si ideologic fie de Uniunea Sovietica, fie de puterile occidentle. Al doilea aspect se refera la dezvoltarea unor forme mai complexe de interventie in societatile fragmentate de conflicte, manifestate prin noile practici de „construire a pacii", „reconstructie post-conflict" si „operatiuni in sprijinul pacii". Al treilea aspect vizeaza dezbaterea transatlantica permanenta privind principiile si practicile pe care UE si SUA ar trebui sa le urmareasca in conturarea unei noi ordini internationale (Bono 2004).

În literatura de specialitate, conceptul de „management al crizelor" este definit in doua moduri contrastante. În prima acceptiune, dinamica cheie a conflictului se gaseste in natura asa-numitelor „state slabe" sau „state esuate", considerate uneori si state „ne-post moderne", in cea de a doua acceptiune, post-structuralista si post-modernista, crizele externe sunt consecinta unor dinamici complexe, inclusiv factori structurali datorita carora, dezvolarea economica internationala este inegala. Din acest punct de vedere, date fiind inegalitatile structurale existente in sistemul international, societatile in curs de dezvoltare sunt mult mai predispuse la tensiuni interne, razboaie civile, lovituri de stat si dictaturi decat statele dezvoltate (Bono 2004).

În scopul declansarii unei operatiuni de management al crizelor, Uniunea are la dispozitie doua tipuri de proceduri de luare a deciziei. In cazul unei operatiuni militare de management al crizelor, decizia are forma unei Actiuni Comune a Consiliului, aprobata de catre Consiliul de Afaceri Generale si Relatii Externe. In cazul unei operatii de managementul crizelor civile, in procesul decizional, alaturi de Consiliu, este implicata si Comisia Europeana (Gourlay 2004). O opeatiune militara de managementul crizelor urmeaza strans procedurile interguvernamentale la nivelul pilonului II, in timp ce eforturile civile pe termen lung de construire a pacii, inclusiv cele de reconstructie, edificare institutionala si asistenta pentru dezvoltare sunt derulate conform procedurilor comunitare specifice primului pilon (Gourlay 2004). Desi Securitate, care alege cea mai buna optiune. Ofertele formale de pachete de forte se fac de catre statele membre, pe baze voluntare, in cadrul unei Conferinte de Generare a Fortei, la care pot participa si propune oferte si tarile terte interesate. Urmatoarea etapa consta in crearea unui Comitet al contributorilor, in care sunt discutate si rezolvate toate problemele legate de operatie (Gourlay 2004).

In cazul declansarii unei operatii cu recurs la resursele si capacitatile NATO, cadrul de cooperare este fundamentat de Acordurile „Berlin Plus", a caror semnificatie a fost discutata in primul capitol. In aceaasta situatie, procesul de planificare operationala este condus de la nivelul SHAPE, comanda operationala este asigurata de catre DSACEUR, dar care trebuie sa raporteze Comitetului Militar al UE. Sub responsabilitatea Consiliului, Comitetul Politic si de Securitate al UE exercita controlul politic si orientarea strategica (Gourlay 2004).

Din perspectiva declansarii unei operatii autonome de management al crizelor de catre UE, procesul decizional este relativ similar, dar cu rol mai proeminent pentru Comisia Europeana. Totodata, derularea eforturilor pe termen lung de reconstructie, edificare institutionala si asistenta pentru dezvoltare se face in cadrul primului pilon.

„Cooperarea intarita" reprezinta o inovatie particulara in domeniul procesului decizional, formalizata prin Tratatul de la Amsterdam, sub Titlul VII, care creeaza o fereastra de oportunitate pentru utilizarea sistematica a diferentierii ca instrumente pentru adancirea integrarii in anumite domenii (International Crisis Group 2005). In ciuda faptului ca Tratatul de la Nisa a extins aria de aplicabilitate a mecanismelor cooperarii intarite si la nivelul Politicii Externe de Securitate Comune, cu exceptia aspectelor avand implicatii militare sau in domeniul apararii, initiativa comuna britanica-franceza-germana de constituire a unor forte de reactie rapida (grupuri tactice de lupta) pentru operatiunile de managementul crizelor reprezinta o clara transpunere in practica a acestui principiu, chiar in domeniul militar.

1.2. Capacitatile militare

Capacitatile militare reprezinta legatura critica dintre input-urile proceselor politice si output-uri, in conditiile in care resursele trebuie sa fie convertite in instrumente utilizabile pentru aplicarea politicilor (White 2004). De la nasterea PESA, din 1998, problema capacitatilor a fost una dintre cele mai importante, fapt demonstrat si de lansarea, in 20 noiembrie 2000, a seriei de conferinte privind angajamentele in domeniul capacitatilor (Capabilities Commitment Conterence).

În timp ce atingerea tintelor cantitative fixate prin Catalogul de Forte a fost o sarcina nu foarte dificila pentru statele membre UE, nu acelasi lucru se poate afirma despre aspectele calitative. Nu mai putin de 38 de minusuri au fost identificate in Catalogul privind progresele in domeniul capacitatilor militare, din care 21 erau considerate "semnificative" (Schmitt 2004; International Crisis Group 2005). De exemplu, transportul strategic aerian si maritim, elementele de comanda si control, capacitatile de intelligence, au fost identificate drept domenii care, in baza experientei practice a statelor membre UE datorata participarii in operatii de managementul crizelor, au nevoie de imbunatatiri rapide astfel incat angajamentele politice sa devina efective (Giegerich & Wallace 2004).

În vederea solutionarii acestor probleme a fost lansat, in noiembrie 2001, Planul European de Actiune in domeniul Capacitatilor (European Capabilities Action Plan, cu acronimul englezesc ECAP). Acest plan a avut la baza patru principii: imbunatatirea eficientei eforturilor europene in domeniul apararii, contributii nationale voluntare, coordonare intre statele membre, precum si cu coordonare la nivel UE-NATO, sustinere publica (Schmitt 2004).

În ciuda faptului ca in 2003 capacitatile militare ale UE au fost declarate operationale pentru toata gama misiunilor de tip Petersberg, persistenta anumitor deficiente limita si constrangea capacitatea operationala pentru sustinerea unor operatiuni de managementul crizelor la scara completa (International Crisis Group 2005). Cele mai importante minusuri se inregistrau in domeniile dislocarii, mobilitatii, sustinerii in teatru, angajamentului efectiv in lupta, sistemelor de control,' comunicatii, calculatoare, intelligence, supraveghere si recunoastere (Schmitt 2004).

Doua masuri suplimentare au fost adoptate pentru solutionarea acestor probleme. Prima masura a vizat revizuirea Obiectivului Global Helsinki cu un nou orizont de timp 2010, considerat acceptabil pentru obtinerea capacitatii depline de intreprindere a misiunilor de tip Petersberg in toate circumstantele. A doua masura a fost crearea Agentiei Europene de Aparare. In acelasi context, Consiliul European de la Bruxelles din decembrie 2003 lansa Strategia de securitate europeana care, pentru prima data, definea viziune a si atitudine a UE ca actor international in chestiuni de securitate si aparare. Pe langa "multilateralismul efectiv", Strategia face referiri la "angalamentul preventiv" cu obiectivul de a raspunde provocarilor ridicate de situatiile de instabilitate si include dislocarea rapida a trupelor si operatiunile de control politienesc (Haine 2004).

Pe acest fundal, crearea Agentiei Europene de Aparare, sub autoritatea Consiliului, a fost perceputa ca o modalitate de a raspunde problemelor structurale printr-o abordare de tip de top-down (pe verticala, de sus inlos) si prin promovarea coerentei in locul fragmentarii. Mai mult, Agentia a fost inclusa in Tratatul Constitutional, in acest fel fiind accentuata importanta sa. Principalele sale obiective si responsabilitati privesc dezvoltarea capacitatilor in domeniul apararii, cooperarea in materie de armamente, crearea unei piete europene competitive in domeniul armamentului si echipamentelor de aparare si promovarea de proiecte de cercetare in domeniul tehnologiilor strategice de varf din sectorul apararii si capacitatilor de securitate (Consiliul DE 2004a). Agentia va stabili o stransa cooperare cu structuri relevante dela existente precum Aranlamentele de Cooperare in Domeniul Industriei de Aparare (L.o.!), Organizatia de Cooperare in Domeniul Industriei de Aparare (OCCAR) in vederea absorbirii lor sau asimilarii principiilor si practicilor acestora, in functie de relevanta lor.

Între Agentie si structurile relevante ale NATO se va asigura transparenta reciproca si dezvoltarea lor coerenta prin aplicarea procedurilor Mecanismului de Dezvoltare a Capacitatilor la nivelul UE, in limitele competentelor si cadmlui stabilit de cooperare si consultare, o evolutie importanta in 2004 a fost demararea proiectului "grupurilor tactice de lupta", initiat de Marea Britanie, Franta si Germania, ca parte a mecanismului de reactie rapida si in contextul noilor directii de actiune propuse de Strategia de securitate europeana. Abilitatea UE de a disloca pachete de forte la nivel inalt de pregatire ca rasnuns la o criza este un aspect esential al Politicii Euronene de Securitate si Aparare si un element cheie al dezvoltarii capacitatilor militare europene in contextul noului Obiectiv Global 2010.

Din punctul de vedere al parametrilor, un grup tic de lupta european este bazat pe o forta de dimensiunea unui batalion (1500 militari) cu elemente de sustinere in teatru. Poate fi format pe principiul unei natiuni cadru sau pe baze multinationale, principalul criteriu fiind insa interoperabilitatea. Fiecare grup de lupta va fi asociat cu un comandament al fortei si, important, cu elemente de transport si logistica pre-identificate.

Obiectivele cheie ale Uniunii Europene in relatie cu acest proiect vizeaza capacitatea de a lansa o operatie in 5 zile de la aprobarea de catre Consiliu a parametrilor politici si militari ai operatiei, precum si de a dispune in permanenta de 2 grupuri tactice de lupta, in asteptare, care sa poata fi mobilizate pentru a raspunde unei solicitari a Organizatiei Natiunilor Unite, si care sa poata fi mentinute in teatru pentru maxim 120 de zile. Fortele vor trebui sa se afle in teatru nu mai tarziu de 10 zile de la adoptarea deciziei DE de lansarea a operatiei. Un exemplu de misiune de succes a cooperarii UE-ONU in cadrul PE SA, apropiata de parametrii impusi pentru grupurile tactice de lupta, a fost operatiunea Artemis in Republica Democrata Congo, in 2003, lansata in 2 saptamani de la solicitarea Consiliului de Securitate. [4 Marcus M. Sécurité et démocratié a l'épreuve de la violence. Strasbourg: ed. Conseil de l'Europe, 2004.-90 p.

]

Misiunile ce vor reveni grupurilor tactice de lupta sunt cele de tip Petersberg", insa un accent deosebit va fi acordat operatiilor menite a crea si asigura un mediu de securitate stabil, care sa conduca la imbunatatirea situatiei umanitare din regiune (cazul operatiei Artemis). Grupurile tactice de lupta vor fi utilizate in operatii de scurta durata, insa de intensitate sporita, cu precadere in sprijinul fazelor initiale ale operatiilor de peace keeping ale ONU, sau in situatia in care escaladarea situatiilor de criza necesita modificari ale mandatului initial al fortelor dislocate.

Prin armonizarea standardelor (criteriilor si procedurilor) grupurilor tactice de lupta cu cele ale NATO, se asigura complementaritatea si sprijinul reciproc dintre Forta de raspuns a NATO si grupurile tactice de lupta ale UE. Practica demonstreaza ca majoritatea tarilor europene membre si ale NATO, vor armoniza participarea in cadrul fortei rapide a NATO cu cea pentru grupurile de lupta europene, prin alocarea acelorasi tipuri de subunitati si capacitati, procesul de planificare comun asigurand ca aceleasi pachete de forte, sa nu se afle simultan in aceleasi nivele de pregatire in cadrul celor doua organizatii. In cadrul conferintei de angajament in do niul capacitatilor militare din 22 noiembrie 2004, statele membre au avansat oferte initiale pentru constituirea a 13 grupuri tactice de lupta. Astfel, statele mari au propus formarea cate unui grup de lupta fiecare (Franta, Italia, Spania si Marea Britanie, cu exceptia Germaniei din considerente constitutionale), alte 9 grupuri de lupta fiind bazate pe principiul multinational (Franta, Germania, Belgia, Luxemburg si posibil Spania; Franta si Belgia; Germania, Olanda si Finlanda; Germania, Austria si Republica Ceha; Italia, Ungaria si Slovenia; Italia, Spania, Grecia si Portugalia; Polonia, Germania, Slovakia, Letonia si Lituania; Suedia, Finlanda si Norvegia ca stat tert; Marea Britanie si Olanda). Data pentru atingerea capacitatii operationale finale pentru aceste grupuri de lupta a fost 2007, cand UE va avea capacitatea de intreprinde 2 operatiuni simultan. (Consiliul UE 2004b).

Aceasta initiativa este importanta in special deoarece impune standarde ridicate de interoperabilitate, precum si solutionarea rapida a deficiente lor in domeniile mai sus mentionate.

Daca deficientele in domeniul capacitatilor reprezinta o preocupare structurala pentru PESA, nivelul bugetelor nationale destinate apararii si eficienta cheltuielilor militare este un obstacol real din aceasta perspectiva. Cu alte cuvinte, statele membre UE trebuie sa cheltuie mai multi bani si mai intelept pentru a solutiona problemele cu care se confrunta. [5 Muresan L., Pop A., Bonciu F. The European Security And Defense Policy – A factor of influence on the actions of Romania in the field of security and defence.- research paper, The European Institute of Romania, Bucuresti, 2004.- 75p.