Pagina documente » Psihologie, Sociologie » Preluarea sondajelor de opinie in presa scrisa

Despre lucrare

lucrare-licenta-preluarea-sondajelor-de-opinie-in-presa-scrisa
Aceasta lucrare poate fi descarcata doar daca ai statut PREMIUM si are scop consultativ. Pentru a descarca aceasta lucrare trebuie sa fii utilizator inregistrat.
lucrare-licenta-preluarea-sondajelor-de-opinie-in-presa-scrisa


Cuprins

Cuprins
Introducere
Capitolul I.
Opinia publica - fenomen psihosocial complex
Analiza a conceptului de opinie publica
Analiza critica privind definirea opiniei publice
Modelul tridimensional al opiniei publice
Capitolul II
Opinia publica si sondajele de opinie
Ce este sondajul de opinie publica
Aparitia si evolutia sondajelor de opinie
Functiile si importanta sondajelor
Capitolul III
Preluarea sondajelor de opinie in presa scrisa
Presa scrisa si construirea opiniei publice
Preluarea sondajelor de opinie in presa scrisa
Studiu de caz: Idolii rominilor
Concluzii

EXTRAS DIN DOCUMENT

?{p}

{p}

?Introducere

În intreaga lume, cu precadere in tarile democratice, faptele organelor puterii sunt supuse aprecierii tuturor. Organisme din ce in ce mai numeroase si mai competente, care lucreaza pe baze stiintifice, au menirea de a cerceta si a face cunoscuta opinia publica cu privire la o problema ivita: idealuri, gusturi, preferinte, constrangeri, toate sunt scrutate zilnic, in toate sensurile, pentru ca, mai apoi, fiecare sa poata lua cunostinta de miscarile „cele mai aparente si cele mai ascunse care strabat si anima constiinta colectiva” (J. Stoetzel si A. Girard, 1975, 7).

Importanta cunoasterii opiniei publice este data de rolul acesteia in cadrul sistemului politic al unei tari. Privita din prisma teoriei sistemelor, asa cum a propus prima data David Easton (1965), opinia publica este atat un element al input-urilor, cat si un feedback al sistemului politic. Ca feedback joaca un rol important in evaluarea performantelor guvernarii, iar ca input influenteaza politicienii si, in cele din urma, politica (S. Chelcea, 2002, 158).

Sondajele de opinie publica, efectuate pe diferite probleme de mare interes public, urmaresc sa surprinda in principal opiniile: parerile, atitudinile, evaluarile etc. oamenilor legate de aceste probleme. Într-o societate democratica ele nu sunt doar o componenta a cunoasterii stiintifice a socialului, ci si un reper privind evaluarea diverselor elemente ale „mecanismului” social, puncte de sprijin pentru ajustarea strategiilor si tacticilor fortelor politice (T. Rotariu si P. Ilut, 2001, 53).

Preluarea sondajelor de opinie in presa scrisa are, de multe ori, de suferit datorita jurnalistilor, care, desi nu sunt calificati in ceea ce priveste interpretarea datelor de sondaj, se pronunta in acest domeniu pe care nu-l cunosc foarte bine. Iar o consecinta a acestui fapt este ca populatia isi pierde, in mare parte, increderea in sondaje, nemaicooperand cu operatorii de teren. Am initiat o cercetare pe tema preluarii sondajelor de opinie publica in presa scrisa deoarece consider ca este important de atras atentia asupra legaturii existente intre procesul de formare si schimbare a opiniilor si presa scrisa. Pe aceasta linie, studiul de caz pe care l-am realizat are in vedere preluarea in ziarul Jurnalul National a unui sondaj despre eroii, antieroii si atitudinea romanilor fata de propria tara si fata de conationali. Am urmarit modul in care jurnalistii s-au lansat in diferite aprecieri pe baza datelor de sondaj pentru a dezvalui existenta unor posibile erori in prezentarea lor, ambiguitatea interpretarii rezultatelor, incercarea de influentare a opiniei prin diverse comentarii, factori care duc la distorsionarea perceptiei asupra subiectului sondajului de opinie si, in final, formarea unei opinii gresite asupra realitatii.

Este important de precizat faptul ca, in aceasta directie Septimiu Chelcea si Gabriel Jderu au intreprins un studiu cu privire la preluarea in mass media din Romania a datelor din sondajul Gallup International de la sfarsitul anului 2003, studiu ale carui rezultate au fost publicate in revista Sociologie Romaneasca (2004, 96-107). Concluziile celor doi sociologi au dezvaluit incorectitudinea, subiectivitatea si ambiguitatea interpretarii rezultatelor acestui sondaj. În finalul studiului amintit sunt prezentate propuneri privind modul in care agentiile de sondare a opiniei publice ar trebui sa prezinte rezultatele sondajelor in vederea difuzarii in mass media.

Primul capitol al lucrarii are in vedere clarificarea conceptului de „opinie publica”, avand, totodata, in vedere erorile ce pot sa apara in definirea lui. De asemenea, am prezentat „modelul tridimensional al opiniei publice”, elaborat de catre Septimiu Chelcea, privitor la modul in care o opinie poate fi abordata la nivelul proceselor psihice individuale si colective. Cel de-al doilea capitol este consacrat sondajelor de opinie publica: definire, functii, importanta, aparitia si evolutia acestora. Ultimul capitol (capitolul al treilea) se concentreaza asupra legaturii dintre opinia publica si mass media, construirea si schimbarea opiniei publice sub influenta mediilor de comunicare in masa. Mai departe m-am referit la modul de preluare a sodajelor de opinie publica in presa scrisa, prezentand un studiu de caz pe baza preluarii in Jurnalul National a sondajului Idolii romanilor. În incheiere sunt prezentate concluziile la care am ajuns in urma realizarii acestui material.

Capitolul I.

Opinia publica – fenomen psihosocial complex

Analiza a conceptului de „opinie publica“

Preluat din limba engleza, termenul de „opinie publica” (public opinion) face referiri la parerea, gandirea poporului. Etimologic, termenul provine din limba latina, opinio derivat din cuvantul opinari, care inseamna opinie, iar publicus, derivat de la populus, semnifica popor. Cu toate ca precizarile etimologice sunt clare, iar termenul de „opinie publica” este utilizat destul de frecvent, elaborarea unei definitii riguroase pare dificila datorita impreciziei ce caracterizeaza aceasta notiune (S. Chelcea, 2002, 13-14).

Cel care a fost creditat ca ar fi folosit pentru prima data termenul l’opinion publique este Jean-Jacquesoriei lui Vincent Price, conceptul modern de „opinie publica” este, in cea mai mare parte, un produs al Iluminismului si este asociat cu momentul in care distinctia dintre stat si societate, dintre persoanele oficiale specializate si publicul larg devine parte integranta a conceptiilor democratice si liberale din secolul al XVIII-lea. Aceasta este perioada in care termenii mai vechi de „opinie” si de „public” se reunesc dand nastere unui termen nou, cu intelesul de judecati colective in afara sferei guvernarii, dar care au impact asupra procesului de luare a deciziei: „opinia publica” (P. Dobrescu si A. Bargaoanu, 2003, 16).

În articolul „Opinia publica” si dezbaterea publica, Patrick Champagne (2002) identifica trei stari ale opiniei publice, stari aflate in stransa relatie cu structurarile succesive ale campului politic si care, totodata, definesc spatii de dezbateri publice tot mai extinse. Astfel, prima stare a opiniei publice se intinde incepand cu Revolutia franceza si pana la cea de-a doua jumatate a secolului al XIX-lea. În aceasta perioada notiunea de „opinie publica” desemna opinia elitelor sociale intr-un domeniu nou, care abia incepea sa se deschida, anume cel al luptei politice deschise si al competitiei electorale in vederea desemnarii reprezentantilor in adunarile legislative. Prin urmare, la origini „opinia publica” nu a fost decat opinia minoritatilor active politic – a elitelor politice, a parlamentarilor, a alesilor poporului – „opinia publica” nu era opinia tuturor cetatenilor. „Opinia publica” legitima aparinea acelor oameni ale caror opinii se considera ca merita sa fie facute publice, opiniile simplilor cetateni, care erau spontane si negandite nu meritau a fi luate in considerare. O data cu aparitia votului universal masculin din anul 1848, poporul a reusit sa se implice in mod direct in viata politica. Astfel, din a doua jumatate a secolului al XIX-lea incep sa se dezvolte noi forme colective de protest care vor fi expresia vointei populare. În aceasta perioada se contureaza un nou personaj politic: jurnalistul, care, prin articolele sale, contribuie la impunerea noilor teme de discutie si la crearea opiniei publice. Acelasi efect il va avea si aparitia radioului in prima jumatate a secolului al XX-lea. Aceasta a doua stare a opiniei se va mentine pana la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial. În aceasta stare „opinia publica” este produsul complex al luptei sub diferite forme (defilari, greve etc.) care se poarta intre trei categorii distincte: oamenii politici, jurnalistii si alegatorii. Conceptul ramane totusi vag, fiecare actor politic il poate invoca drept principiu al legitimitatii.

Începand cu anii ’50 situatia s-a schimbat in mod radical. Aceasta schimbare a fost marcata de aparitia institutelor de sondare a opiniei, care incep sa se faca cunoscute prin operatiunile lor de estimare a rezultatelor electorale. Notiunea de „opinie publica” inregistreaza o noua transformare, ea incepe sa fie masurata printr-o cvasiconsultare politica a tuturor cetatenilor. Precizia cu care s-au facut de-a lungul timpului aceste masuratori, a facut sa creasca increderea populatiei in fiabilitatea acestor anchete, iar in prezent cei care credeau ca pot intui „vointa populara”, in special alesii, au fost nevoiti sa renunte la aceasta pretentie si sa inceapa sa comande in mod regulat anchete de opinie (P. Champagne, 2002, 26-28).

Conceptul de „opinie publica” a fost definit in diferite moduri, de catre diversi sociologi si filozofi, incat nu se poate vorbi despre o definitie unanim acceptata. Aceasta deoarece premisele teoretice, cat si sistemul de referinta sunt diferite de la un autor la altul. S-a pus chiar sub semnul indoielii utilizarea acestui termen in limbajul stiintific, datorita impreciziei, unii considerand opinia publica a fi doar ceea ce masoara sondajele de opinie, acestea din urma fiind vazute la randul lor, de altii, ca un mijloc de manipulare, opinia publica evaluata astfel reprezentand doar o mistificare (D. Derivery, 1996, 193).

În lucrarea Public Opinion, aparuta in 1922, Walter Lippman, eseist si analist american, „Pontiful presei”, dupa cum il numeste Herbert Altschull in From Milton to McLuhan. The Ideas Behind American Journalism (1990), prezinta o definitie a conceptului de „opinie publica”, conform careia aceasta reprezinta „imaginile din mintea oamenilor, imagini despre ei insisi, despre altii, despre nevoile, scopurile si relatiile dintre ei” (apud P. Dobrescu, 2000, 18). Astfel, imaginile construite de catre grupuri de oameni sau de catre persoane ce actioneaza in numele unor grupuri alcatuiesc ceea ce Walter Lippman numeste opinia publica (apud P. Dobrescu, 2000, 18).

Parintele relatiilor publice, unul dintre cei mai importanti 100 de americani ai secolului al XX-lea datorita contributiei incontestabile aduse dezvoltarii domeniului relatiilor publice, dupa cum precizeaza revista Life in 1990, Edward L. Bernays, publica in anul 1923 Crystallizing Public Opinion - primul manual universitar de relatii publice, in care se regasesc trimiteri la conceptiile lui Walter Lippman. Aceasta lucrare, considerata a fi inca de actualitate in domeniu, infatiseaza opinia publica – dupa cum subliniaza Sam Black – intr-o tripla ipostaza: 1) „ca judecati prost definite, instabile si schimbatoare ale indivizilor si grupurilor”; 2) „ca agregat al opiniilor individuale cand uniforme, cand contradictorii, ale barbatilor si femeilor care formeaza societatea sau anumite grupuri ale societatii”; 3) „ca opinii uzuale ale persoanelor despre unele aspecte ale vietii publice si individuale” (apud S. Chelcea, 2002, 22). În viziunea lui Edward L. Bernays, „opinia publica este termenul care defineste un grup difuz, nestatornic si schimbator de judecati individuale. Opinia publica este rezultanta opiniilor individuale – cand consensuale, cand conflictuale – ale oamenilor care alcatuiesc societatea sau orice grup social. Pentru a intelege opinia publica trebuie sa ne intoarcem asupra individului care face parte din grup” (E. L. Bernays, 1923/2003, 73). De asemenea, referitor la gandirea omului obisnuit, Edward L. Bernays (1923/2003, 73-94) afirma ca aceasta este un cumul de judecati cu privire la majoritaea subiectelor cu care intra in contact viata sa psihica sau mentala. Cu toate ca se confrunta zilnic cu ele, aceste judecati nu au baza logica sau stiintifica, cel mai adesea ele fiind expresii dogmatice acceptate sub autoritatea profesorilor, parintilor, bisericii si liderilor sociali, economici sau de alta natura. Nici o idee sau opinie nu poate fi un factor izolat, ea este inconjuata si influentata de precedente, autoritati, obiceiuri si de toate celelalte motivatii umane.

Relevandu-i latura psihologica si emotionala, psihosociologul american Kimball Young (1931) defineste conceptul de „opinie publica” printr-o „o apreciere de grup mai mult sau mai putin rationala” (S. Chelcea, 2002, 23). Prin urmare, opinia publica este vazuta ca un fenomen de psihologie colectiva, o judecata evaluativa, care apare in situatii de criza, cand emotionalitatea este cea care primeaza, nu factorii individuali.

Definitia opiniei publice elaboarata de Virginia Sedman in 1932, subliniaza ca opinia publica este o „forta activa sau latenta, derivata dintr-un amestec de ganduri, sentimente si impresii individuale, care amestec este masurat prin gradul de influenta variabil al diferitelor opinii in interiorul agregatului” (apud S. Chelcea, 2002, 23). Prin definitia propusa, autoarea scoate in evidenta faptul ca opinia publica exista atat in mod manifest, cat si latent, ca nu este nici unitara, nici morala.

Punand accentul pe legatura dintre opinie si actiune, Floyd H. Allport (1937) considera ca „termenul de opinie publica designeaza o situatie sau mai multi indivizi care se exprima sau pot fi chemati sa se exprime in termeni de aprobare sau de sustinere (sau de dezaprobare sau de opozitie) a unei situatii, persoane sau propuneri larg impartasita de o proportie, intensitate si constanta, astfel incat rezulta probabilitatea unei actiuni efective directe sau indirecte in raport cu obiectivul implicat” (apud S. Chelcea, 2002, 23). Ideea principala in viziunea lui Allport, este comunicarea in cadrul unui grup mare de oameni aflati in aceeasi situatie care este perceputa de acestia ca fiind problematica si tranzitorie.

Jean Stoetzel (1943), profesor de psihologie sociala in cadrul Facultatii de litere si stiinte umane de la Sorbona, publica Théorie des opinions, lucrare de referinta in domeniu, unde este dezvoltata o teorie complexa asupra opiniilor, in cadrul careia se contureaza cateva definitii ale opiniei publice. Printre acestea, o prima definitie, ce are un caracter operational si care pune in evidenta modul de evaluare a opiniilor, precizeaza ca „opinia unui individ este pozitia pe o scala obiectiva a propozitiei careia ii acorda adeziunea sa totala” (apud S. Chelcea, 2002, 23). O alta definitie, Doob (1948, 35) a analizat opinia publica raportand-o la atitudinile sociale, si fiind rezultatul interactiunii indivizilor confruntati cu o problema importanta pentru ei: „opinia publica se refera la atitudinile oamenilor fata de o problema daca sunt membri ai aceluiasi grup social” si „opinia publica desemneaza comportamentele aceluiasi grup social fata de cutare sau cutare problema” (J. Habermas, 1962/1998, 301). De asemenea, Jürgen Habermas (1962/1998, 302) apreciaza ca opinia publica dobandeste atributul caracterului public numai prin intermediul situarii ei in contextul proceselor de grup, iar tentativa de a defini opinia publica drept o suma de opinii individuale trebuie inlocuita prin analiza relatiilor de grup. Totodata, Leonard W. Dobb a evidentiat existenta a patru tipuri de opinie: 1) opinia publica externa, ce reiese din evaluarile membrilor unor grupuri; 2) opinia interna, care se exteriorizeaza numai in anumite conditii de asigurare a securitatii indivizilor din cadrul grupurilor; 3) opinia manifesta, care este exprimata deschis de catre grupurile majoritare; 4) opinia latenta (convingerile oamenilor), care are o orientare opusa opiniei majoritatii (S. Chelcea, 2002, 23).

C. Wright Mills in Elita puterii (1956), prin contrapunerea „public si masa”, dezbate criteriile necesare pentru definirea opiniei publice. Astfel, autorul precizeaza ca in cadrul unui public se poate presupune ca exista atatia indivizi care exprima opinii, cati sunt si cei care le primesc; sistemul de comunicare permite un raspuns imediat si efectiv pentru oricare opinie exprimata public; orice opinie rezultata din astfel de discutii isi gaseste cu usurinta o iesire intr-o actiune concreta, chiar si impotriva puterii, daca este necesar; institutiile puterii nu patrund in publicurile care beneficiaza de o oarecare autonomie (J. Habermas, 1962/1998, 309).

Potrivit sociologului francez Gaston Berger (1957, 2), „opinia publica se dezvolta ca o forta particulara, acolo unde interesele sunt puternice si situatiile complexe, acolo unde oamenii sunt direct afectati de consecintele diferitelor actiuni posibile, fara a avea nici mijloacele, nici dispozitia de a intreprinde un studiu obiectiv si aprofundat asupra problemei… Opinia este intotdeauna divizata. Atunci cand ea tinde sa devina unanima si cand opozitia tinde sa dispara, ea se transforma intr-o credinta profunda, inerenta si constitutiva grupului” (apud A. Bondrea, 1996, 26).

În anul 1962 Dictionnaire de la Langue philosophique prezenta cititorilor sai o definitie a opiniei publice, prin aceasta intelegandu-se „acel sentiment dominant in cadrul unei comunitati sociale, insotit la subiecti, mai mult sau mai putin clar, de impresia ca acest sentiment le este comun”, de asemenea, „opinia publica este un arbitru, o constiinta, aproape ca noi spunem ca aceasta este un tribunal, lipsit, fara indoiala, de puterea juridica, dar de temut. Este forul interior al unei natiuni” (apud A. Bondrea, 1996, 18).

Harwood L. Childs (1965) a evidentiat aproximativ 50 de semnificatii diferite asociate termenului de „opinie publica”, atragand totodata atentia asupra confuziei existente intre conceptele de „mase”, „multime” si „opinie publica” (D. Derivery, 1996, 193). Sociologul american defineste la randul sau acest concept ca fiind „orice grup de opinii individuale”, cu precizarea ca „grup de opinii individuale” se refera la structura opiniilor indivizilor. Totodata Harwood L. Childs semnaleaza faptul ca notiunea de „opinie publica” trebuie rapotata la un public specific si ca totalitatea cetatenilor nu insumeaza un singur public coerent (apud S. Chelcea, 2002, 24).

„Intensitatea opiniei – sustin unii analisti – exprima gradul de acceptare sau de refuz fata de obiectul avut in vedere. Ea exprima rezistenta eventuala a subiectului la o presiune, nesiguranta ori implicare personala a subiectului fata de obiect. Intensitatea exprima, in acelasi timp, ceea ce este esential, perceptia subiectiva a consecintelor pe care un individ le prevede, ca urmare a unei actiuni, rezultatele din opinia pe care el o exprima” (J. Attali, 1972, apud A. Bondrea, 1996, 154). Prin aceasta definitie a opiniei publice, Jacques Attali precizeaza ca aceasta, in limbajul comun, reprezinta expresia unui individ asupra unei probleme, iar o opinie este caracterizata prin anumite trasaturi, intensitatea fiind caracteristica esentiala, definitorie a acesteia.

Mai aproape de zilele noastre, in 1989, Georges Burdeau a vazut in opinia publica „o forta sociala ce rezulta din similitudinea judecatilor facute asupra anumitor subiecte de catre o pluralitate de indivizi si care se exteriorizeaza in masura in care devine constienta de ea insasi” (G. Ferreol, 1991/1998,146, apud S. Chelcea, 2002, 25). Cu alte cuvinte, sociologul francez accentueaza ideea conform careia opinia publica apare in urma discutiilor referitoare la un anumit subiect, cand exista posibilitatea de a opta intre mai multe alternative. În concluzie, notiunea de „opinie publica” este legata de cea de „democratie”, opinia publica fiind un produs al acesteia din urma.

Specialistii israelieni in domeniul opiniei publice, Jacob Shamir si Michal Shamir, in lucrarea The Anatomy of Public Opinion (2000), abordeaza conceptul de opinie publica pornind de la ideea ca aceasta reprezinta „un fenomen multidimensional ce nu poate fi redus la o singura expresie a lui” (op. cit., 3). Acest fenomen prezinta patru dimensiuni sau fatete, care sunt reprezentate de climatul opiniei, dimensiunea prospectiv-informationala, dimensiunea evaluativa si cea comportamentala. În interactiunea lor, luand in calcul discrepantele, contradictiile si convergentele, cele patru dimensiuni formeaza opinia publica, ca entitate social-dinamica ce-si pastreaza frecvent status quo-ul si intarzie schimbarea, desi uneori o anticipeaza si o precipita. Ideea centrala a conceptiei celor doi specialisti este asemanarea sistemului opiniei publice cu un pod ce face legatura intre fortele normative, culturale si structurale ale societatii si evenimentele trecatoare ale zilei. Aceasta conceptie furnizeaza un context valoros in vederea unei explorari detaliate a dinamicii opiniei publice.

Daniel Derivery (1993/1996, 193) a identificat patru abordari diferite ale „opiniei publice”, care se verifica reciproc si pe care sociologii le-au combinat in mod variabil, multiplicandu-i acceptiile. Un prim tip de evaluare este cea cantitativa a distributiei opiniilor, „opinia publica” fiind in acest caz doar reactia indivizilor la recomandari si intrebari formulate in conditiile anchetei prin interviu. Pentru acest tip de abordare Jean Stoetzel este reprezentativ.

A doua abordare prezinta „opinia publica” in calitate de forta politica, dupa cum precizeaza V.O. Key (1961) „opinia publica insumeaza opiniile cetatenilor, de care guvernantii considera ca este prudent sa tina cont.”

Al treilea tip de abordare are in vedere „opinia publica” ca organizatie. Notiunea de „opinie publica” nu desemneaza suma opiniilor individuale, ci structurarea lor in urma interactiunii dintre liderii de opinie si mase. Reprezentantii acestui tip de abordare sunt Charles A. Ellwood (1925) si Kimball Young (1931).

Un ultim tip de abordare vizeaza „opinia publica” sub raportul comunicarii politice. În acest caz „opinia publica” este definita prin existenta si recunoasterea de catre indivizi sau grupuri a unei probleme politice, in care ei gasesc un pretext pentru comunicare si intreprind actiuni pentru influentarea autoritatii politice (D. Derivery, 1996, 193).

Exista si autori care considera ca opinia publica nu exista, afirmand ca ea este o creatie a sondajelor de opinie. Thomas Osborne si Nikolas Rose (1999) au demonstrat intr-un studiu ca stiintele sociale, precum stiintele naturii, au capacitatea de a crea fenomene. Oamenii si-au exprimat opiniile de cand au devenit homo sapiens sapiens, insa despre opinie publica nu s-a vorbit decat dupa ce au aparut sondajele. Pe aceeasi linie se inscrie si afirmatia lui Pierre Bourdieu (1990), conform careia sondajele de opinie publica sunt doar un fel de „sociologie spontana” iar opinia publica reprezinta un fenomen creat de tehnicile si procedeele utilizate pentru cercetarea ei, mai precis, de sondajele de opinie (S. Chelcea, 2002, 229).