Despre lucrare

Aceasta lucrare poate fi descarcata doar daca ai statut PREMIUM si are scop consultativ. Pentru a descarca aceasta lucrare trebuie sa fii utilizator inregistrat.

Cuprins

CUPRINS
Introducere
Partea I
Coordonate teoretice ale principiului separatiei puterilor in stat
Capitolul I: Originea principiului separatiei puterilor in stat ........ 4
1. Sursele antice ale principiului .. 4
2. Conceptia lui John Locke ......... 4
3. Conceptia lui Montesquieu ....... 7
4. Constitutionalismul american 11
Capitolul II: Critici ale principiului separatiei puterilor in stat .... 12
1. Perspectiva organicista ............. 12
2. Critica autoritarista .... 12
3. impotriva puterii juridice .......... 13
4. Perspectiva teoretica .... 13
5. Perspective politice ...... 14
6. Critica stalinista a separatiei puterilor in stat ......... 16
Capitolul III: Tipuri de structuri de guvernare ......... 18
1. Regimul confuziei puterilor .... 18
2. Regimul separatiei rigide a puterilor (regimul prezidential) ........ 20
3. Regimul separatiei suple sau al colaborarii puterilor (regimul parlamentar)..... 21
4. Regimul semiprezidential ...... 23
Capitolul IV: Functiile puterilor statului ...... 23
1. Legislativul ......... 23
2. Executivul ........... 26
3. Puterea judecatoreasca ......... 26
Partea a II-a
Principiul separatiei puterilor in stat in Rominia
Capitolul I: Principiul separatiei puterilor in stat inainte de 1989 27
1. Separatia puterilor conform Constitutiei din 1866 .... 29
2. Separatia puterilor in stat dupa Constitutia din 1923 33
3. Constitutia din 1938 - abdicare de la principiul separatiei puterilor in stat ........ 38
Capitolul II: impartirea puterilor in stat in Rominia post-revolutionara .... 40
1. Constitutia din 1991 .......... 43
2. Constitutia din 2003 ......... 70
Concluzii ........... 72
Bibliografie ...... 74

EXTRAS DIN DOCUMENT

?Partea I

Coordonate teoretice ale

principiului separatiei puterilor in stat

Capitolul I

Originea principiului separatiei puterilor in stat

1. Sursele antice ale principiului

Ideea unor multiple puteri in stat este intalnita inca din antichitate, in special in Politica lui Aristotel, in care acesta vorbeste despre existenta a trei “parti” in state a caror buna organizare da seama de buna organizare a statului ca intreg. Aceste parti sunt: Adunarea poporului, care delibera afacerile publice, Corpul magistratilor, caruia ii apartinea comandamentul si Corpul judecatoresc, ce avea ca misiune infaptuirea justitiei.

Tema antica a impartirii puterilor in stat este reluata si dezvoltata in modernitate, in conditiile luptei pentru limitarea puterii monarhului. John Locke si apoi Montesquieu, au argumentat necesitatea organizarii puterii politice pe baza principiului separatiei puterilor in stat, pornind de la imperativul protejarii proprietatii si libertatii individului. Asadar, originea principiului separatiei puterilor in stat trebuie cautata in Anglia si in Franta.

2. Conceptia lui John Locke

Filosoful englez J. Locke este cel care da o formulare doctrinara acestui principiu, subliniind importanta unei separari a puterilor statului pentru garantarea libertatilor individuale in Essay on Civil Government si in Al doilea tratat despre guvernamant.

In prefata editiei din 1999 a celui de-al doilea tratat despre carmuire, Adrian Paul Iliescu recunoaste existenta in contemporaneitate a unei probleme in rezolvarea careia ii datoram lui Locke primele initiative. In opinia autorului prefatei, societatile moderne se confrunta din ce in ce mai acut cu problema concentrarii puterii, pentru ca aceste societati sunt astfel construite incat se produce un fenomen al “amplificarii continue a puterii”, al concentrarii acesteia in anumite centre.

Astfel, prin “ideea mandatului limitat”, adica a reducerii puterii politice exercitate legitim de institutiile publice la suma puterilor cedate de catre indivizi acestora, prin ideea separarii legislativului si executivului (diferentirea celei de-a treia puteri, cea judecatoreasca nu o datoram lui Locke) autorul Tratatului a dat prima contributie importanta la problema controlului si dispersarii puterii, o problema in ansamblu nici astazi rezolvata de altfel. [1 Adrian Paul Iliescu, in prefata Locke, John, Al doilea tratat despre carmuire.Scrisoare despre toleranta, Editura Nemira, Bucuresti 1999,p. 26]

Prin urmare, dupa Locke, activitatea statului poate fi analizata in trei functii diferite: functia legislativa, executiva si federativa, aceasta din urma incluzand, in conceptia lui, dreptul de a declara razboi, precum si de a incheia pacea si tratatele internationale. Locke distinge trei functii separate in activitatea de ansamblu a statului, dar nu cere ca fiecare dintre ele sa fie incredintata intrutotul unor organe separate [2 Locke John, Essay on civil government, apud Genoveva Vrabie, Drept Constitutional si Institutii Politice Contemporane, Editia a II-a, Editura Stefan Procopiu, Iasi, 1993, vol. I, pag. 122.].

Considerata ca fiind functia suprema in stat, “prima si fundamentala lege pozitiva” este constituirea “puterii legislative” [3 Idem 1, p. 135.], analizarii careia Locke acorda si in Cel de-al doilea Tratat doua capitole: capitolul XI “Despre intinderea puterii legislative” si capitolul XII, “Despre puterea Legislativa, Executiva si federativa a comunitatii”.

In opinia lui, numai functia legislativa si cea executiva trebuie sa fie exercitate de titulari distincti si independenti. Aceste doua functii trebuie sa fie incredintate unor organe separate, pentru ca functia legislativa are un caracter intermitent, legile putand fi elaborate intr-un interval de timp limitat, la sfarsitul caruia organul emitent intra in vacanta, pe cand functia executive are un carecter permanent “ legile … au nevoie de o executare permanenta” [4 Ibidem , p. 143.] . Intrucat functia executive are acest caracter permanent, este logic ca ea sa fie incredintata altui organ decat functia legislativa, unei puteri “pemanente care sa vegheze la executarea legilor” [5 Idbidem, p. 144.]. In cazul in care functia legislative ar fi detinuta de aceiasi indivizi, care sunt chemati sa aplice legile, ei ar fi ispititi, atunci cand ar vedea ca punerea in executare a regulilor de drept nu le este convenabila, sa le modifice “ poate ar fi o tentatie prea mare pentru slaba fire umana, avida de putere, ca aceia care detin puterea de a face legi sa aiba de asemenea in mainile lor puterea de a ale executa ... putand sa le potriveasca atat in alcatuire cat si in executare avantajului lor particular.” [6 Ibidem, p. 143 – 144.]

Dar daca pentru Locke puterea executiva si cea legislativa trebuie sa fie intr-un mod firesc separate, in schimb puterea federativa si cea executiva nu pot fi decat contopite. Exercitarea atat a functiei executive, cat si a celei federative face necesara adeseori interventia fortei publice. Astfel, puterea executiva “constand in executarea legilor locale ale societatii in interiorul sau asupra tuturor celor ce sunt parti ale ei, iar cealalta in administrarea sigurantei si a interesului public in afara” (federativa) [7 Ibidem, p. 144.]. Daca doua organisme disticte ar dispune de puterea de constrangere a statului, diferendele ce s-ar ivi ar putea degenera in conflicte armate.

In ceea ce priveste functia judecatoreasca, Locke nu preconizeaza separarea ei de celelalte functii ale statului, ci considera ca ea se incadreaza in mod normal in functia legislativa: “… cine va judeca cand va fi folosita corect aceasta putere? … intre o putere executiva existenta, inzestrata cu asemenea prerogative si una legislativa care depinde de vointa acesteia pentru a se convoca, nu poate exista nici un judecator pe pamant … ei pot face apel (doar) la ceruri.” [8 Ibidem, p 158.] Atribuind o astfel de putere numai divinitatii, aceea de a judeca si de da sentinte, Locke indeamna oamenii ca situatiile dificile create de anumite litigii aparute saapeleze la ceruri: “ … desi oamenii nu pot fi judecatori, astfel incat sa aiba prin Constitutia acelei societati vreo putere superioara de a determina si de a da vreo sentinta efectiva in acest caz … acolo unde nu exista o instanta pe pamant, si anume aceea de a judeca daca au dreptate sa faca apel la ceruri … “ [9 Ibidem, p 159.]

Motivul principal pentru care cele doua puteri, legislativul si executivul ajung adesea sa fie separate este acela ca spre deosebire de legislativ care nu este nevoie sa existe in permanenta

Spunand ca puterea legislativa si cea executiva trebuie sa fie separate, J. Locke argumenta: “pentru fragilitatea umana, tendinta de a pune mana pe putere ar fi prea mare daca aceleasi persoane care au puterea de a face legile sa se dispenseze de a da ascultare legilor pe care le fac si sa acomodeze legea avantajului lor privat, facandu-le si executandu-le in acelasi timp, si, in consecinta, sa ajunga a avea un interes distinct de restul comunitatii, contrar scopului societatii si guvernamantului… Este, prin urmare, necesar ca totdeauna sa fie in activitate o putere care sa vegheze la executarea legilor care au fost facute si care sa ramana in vigoare. Si astfel puterea legislativa si puterea executiva ajung adesea sa fie separate” [10 Ibidem, P. 160.].

Ideile lui Locke au o deosebita insemnatate pentru istoria doctrinelor politice. Ele au fost principala sursa ideologica din care s-a inspirit Montesquieu, atunci cand a reluat si adancit problema separatiei puterilor statului, careia i-a dat o forma si o stralucire noua.

3. Conceptia lui Montesquieu

In conceptia lui Montesquieu, totul se atructureaza in jurul ideii de libertate, de protejare a acesteia. Intrebandu-se ce tip de institutii pot sa protejeze mai bine libertatea politica a indivizilor, el arata ca acest lucru poate fi realizat numai in acel sistem in care puterile sunt separate si pot sa se limiteze – sa se impiedice – reciproc. Astfel, in Cartea a XI – a din lucrarea Despre spiritul legilor, Montesquieu arata ca exista o natiune in lume care are ca obiect al Constitutiei sale libertatea politica ce consta in acea liniste de spirit ce provine din opinia ca fiecare are siguranta sa: cea engleza. Dar, pentru a avea aceasta libertate, trebuie ca guvernamantul sa fie astfel organizat incat un cetatean sa nu se teama de un alt cetatean.

Pentru a ajunge la concluzia ca libertatile nu pot fi efective decat in conditiile existentei unei puteri separatie in stat, Montesquieu a procedat prin aplicarea riguroasa a unor metode de cercetare general incetatenite astazi in sociologie si politologie: observatia si comparatia, analiza si sinteza. Dupa cum Comisia de pregatire a Proiectului noii Constitutii a Romaniei a incercat, prin vizitele facute de membrii sai in mai multe tari occidentale, sa cunoasca, printr-un contact direct, institutiile lor politice. Tot asa si Montesquieu, inainte de a scrie incomparabila sa lucrare asupra spiritului legilor (1748) a zabovit pe rand in Austria, Italia, Olanda iar in cele din urma in Anglia, unde timp de doi ani a studiat organizatia ei constitutionala. Examinarea institutiilor politice ale tuturor aceste tari n-a fost facuta de Montesquieu la intamplare, pornind de la premisele preconcepute, ci, ca un adevarat intemeietor al metodelor sociologice moderne, el a recurs la observatia atenta a structurilor politice ale tarilor vizate si la compararea lor intr-un spirit de obiectivitate. Analizand aceste structuri in incepututrile si dezvoltarea lor, disecand mecanismul lor de functionare in intregul lor dinamism si invederand critic rezultatele la care el a dus, Montesquieu a desprins cateva idei generale, in formularea carora a tinut seama nu numai de trasaturile generale ale naturii umane, ci si de traditiile istorice si de specificul moral al fiecarui popor.

La capatul acestor investigatii, Montesquieu si-a pus o intrebare foarte simpla: de ce poporul englez se bucura de o larga libertate, spre deosebire de locuitorii monarhiilor absolute pe care le-a vizitat? Raspunsul la aceasta intrebare i s-a parut ca se impune cu evidenta, si anume: in tarile in care puterea este concentrata in mainile unei singure persoane sau a unui grup de persoane nici o piedica nu se ridica in calea abuzurilor si a exceselor acestei puteri, in timp ce in Anglia diferitele functii ale statului sunt incredintate unor organe distincte si independente unul fata de altul, din confruntarea carora rezulta un echilibru, sub scutul caruia libertatile individuale pot inflori.

“Exista in fiecare stat trei feluri de puteri: puterea legislativa, puterea executiva, privitoare la chestiunile care tin de dreptul gintilor si puterea judecatoreasca privitoare la cele care tin de dreptul civil” [11 Montesquieu, Despre Spiritul Legilor , Cartea a XI-a, Ed. Stiintifica, Buc.1964, cap.IV, vol .I, pp. 194-195. ]. Aratand in ce constau cele trei puteri, autorul precizeaza ca “ atunci cand in aceeasi persoana sau acelasi corp de magistrati, puterea legiuitoare este reunita puterii executive, nu mai exista deloc libertate, pentru ca ne putem teme ca acelasi monarh sau acelasi senat face legi tiranice pentru a ale executa in mod tiranic”. “ Totul ar fi pierdut – continua el – daca acelasi om sau acelasi corp de conducatori , sau de nobili, sau a poporului ar exercita aceste trei puteri, pe cea de a face legi, pe cea de a a aduce la indeplinire hotarari obstesti si pe cea de a judeca infractiunile sau litigiile dintre particulari” [12 Ibidem, pag. 198.]. In conceptia lui Montesquieu, aceste puteri trebuie sa fie atribuite unor organe separate si independente unele de altele.

“Pentru ca sa nu existe posibilitatea de a se abuza de putere, trebuie ca, prin randuiala statornicita, puterea sa fie infranata de putere” [13 Ibidem, p. 194.], ceea ce reprezinta esenta separatiei celor trei puteri. Pentru ca libertatile individuale sa nu fie nesocotite, puterea politica trebuie divizata in mai multe puteri (de aceasta data, Montesquieu utilizeaza notiunea de “putere” in sensul de “organ”) astfel incat o putere sa se opuna celeilalte si sa creeze in locul unei forte unice un echibru de forte.

Doua cerinte apar ca fiind indispensabile pentru apararea libertatii individului: delimitare precisa a atributiilor puterilor si cea de colaborare a lor in sensul unei activitati concertate la nivelul unui popor organizat in stat.

In conceptia lui Montesquieu nici democratia, nici aristocratia nu sunt state libere, prin natura lor. Libertatea politica exista “ atunci cand nu se abuzeaza de putere; dar experienta de totdeauna ne invata ca orice om care detine o putere este inclinat sa abuzeze de ea si ca el merge mai departe asa, panace da de granite” [14 Ibidem, p. 204.].

Potrivit ganditorului francez, puterea executiva a statului ar trebui incedintata monarhului, intrucat exeritarea ei presupune actiuni prompte. In schimb, puterea legislativa ar trebui detinuta de catre popor.

Desi Montesquieu foloseste termenul de “putere”, el are in vedere functii distincte (ansambluri de atributii sau prerogative specializate), distribuite unor organisme distincte si care actioneaza in mod separate unul fata de altul. Intre cele trei puteri trebuie sa existe insa o colaborare, desi ele sunt separate. Colaborarea rezista in special in interventia sau “participarea” unei puteri la infaptuirea celeilalte. De pilda, puterea executiva fixeaza momentul convocarii corpului legislativ si durata sesiunilor sale “in raport cu imprejurarile pe care ea le cunoaste” [15 Ibidem, p. 202. Daca puterea executiva nu are dreptul de a se impotrivi initiativelor corpului legislativ - arata Montesquieu - acesta va fi despotic, intrucat el isi va putea atribui toata puterea pe care o poate dori si va anihila astfel celelalte doua puteri.]. De asemenea, puterea executiva trebuie sa ia parte la legiferare prin dreptul sau de veto, altminteri ea va fi curand deposedata de prerogativele sale.

Monarhului, care detine dreptul de veto in virtutea caruia se poate impotrivi vointei puterii legislative (in ipoteza in care aceasta ar adopta o lege tiranica), ii este interzis sa ia parte la legiferare, adica sa statueze. In schimb, puterea legislativa, desi nu ar trebui sa aiba, la randul ei, dreptul de a tine in loc puterea executiva, caci activitatea executiva este limitata prin natura ei, are dreptul “si trebuie sa aiba imputernicirea de a examina in ce chip au fost puse in aplicare legile pe care le-a facut ea” [16 Ibidem, p. 204.].

Montesquieu contesta insa puterii legislative dreptul de a judeca dregatorul investit cu atributia de a apara legea. Prin urmare, “examinarea” modului de aplicare a legilor nu are o finalitate care doreste neparat sa sanctioneze. “ Oricare ar fi insa aceasta examinare – spune Montesquieu – corpul legislativ nu trebuie sa aiba puterea de a judeca persoana si, ca atare, conduita celui imputernicit sa pune in aplicare legile. Persoana lui trebuie sa fie inviolabila, caci, fiindu-i necesara statului, pentru ca corpul sa nu devina tiranic, din momentul in care ar fi acuzata sau judecata nu ar mai exista libertate” [17 Ibidem, p. 202.].

Doctrina constitutionala si de drept administrativ, precum si practica guvernarii, au coorelat aceasta teza, mentinand inviolabilitatea Monarhului, potrivit principiului ca “regale nu poate gresi”, dar prevazand institutia responsabilitatii ministrilor pentru actul de guvernare a monarhului, intemeiata pe cerinta contrasemnarii de catre membrii guvernului a anumitor acte ale acestuia [18 Ibidem, p. 204.].

Montesquieu a intuit ca separatia puterilor aplicata in mod absolut si absurd ar bloca practic procesul de guvernare. Daca cele trei puteri nu ar coopera si s-ar infrana neproductiv si ineficient una pe alta, doar de dragul infranarii, ar ajunge la “un punct mort, adica la inactiune”. Remediul unui asemenea impas este colaborarea puterilor. “Datorita mersului necesar al lucrurilor ele sunt silite sa functioneze, vor fi nevoite sa functioneze de comun accord” [19 Ionescu, Cristian, Drept Constitutional si Institutii Politice, vol. I, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 1997, p. 220.].

Aceasta este filosofia lui Montesquieu, pe care interpretari scolastice, intemeiate pe luarea in considerare a unor fraze izolate din contextul lor, nu o poate umbri. De altfel, valoarea practica a teoriei separatiei puterilor statului s-a confirmat pe deplin pe baza experientei de peste secole, in cursul carora adevaratele democratii s-au format si s-au dezvoltat, fara exceptie, in cadrul unor sisteme constitutionale structurate pe scheletul separatiei puterilor statului. In fond, regimurile parlamentare si prezidentiale care s-au succedat in Europa si America de nord in epoca moderna au avut toate la baza aceasta idee.

Ca si Locke, filosoful illuminist francez prezenta separatia functiilor fundamentale in stat (separatia puterilor) sub forma unei metafore antropomorfice: in cadrul statului, puterea legislativa ar fi “capul si vointa”, iar puterea executiva, “bratele si actiunea”.

In schema teoretica a principiului separatiei celor trei puteri specializate in stat (legislativa, executiva si judecatoreasca), acestea se exercita de catre autoritati independente, carora le revin portiuni aproximativ egale de putere. In cadrul competentelor ce le sunt conferite, fiecare putere (autoritate publica) detine si exercita o serie de atributii proprii prin care realizeaza de fapt activitati specifice (legislative, executive si judecatoresti) si totodata, contrabalanseaza raporturile reciproce dintre ele. Potrivit principiului separatiei puterilor in stat, nici una dintre cele trei puteri nu poate sa-si asume prerogativele ce-i revin celeilalte. In plus, fiecare putere are posibilitatea legala si materiala de a supraveghea cealalta putere si, daca observa incercari ale acesteia de a-si asuma puteri suplimentare fata de o alta putere, fie prin preluarea unor prerogative ce apartin altei puteri, fie prin adaugarea unor puteri suplimentare de natura celor care i-au fost conferite, sa sanctioneze aceasta incercare [20 Muraru, Ioan, Drept constitutional si institutii politice, vol. II, Editura Actamii, Bucuresti, 1995, p. 9].

Un avantaj al separatiei puterilor consta in faptul ca indica in mod exact:

1. modul de organizare a autoritatilor care vor exercita una dintre cele trei puteri;

2. modul lor de functionare;

3. mecanismul de interferenta a acestora.

In felul acesta, poporul stie foarte clar cum trebuie aleasa sau numita o anumita autoritate, cum functioneaza aceasta si ce atributii are [21 Ionescu, Cristian, Studii de drept romanesc, nr. 2/1995.].

Pe baza precizarii modului de organizare si functionare a atributiilor, se poate stabili si statutul persoanelor care exercita in cadrul autoritatii un anumit tip de putere. De pilda, magistratii trebuie sa fie independenti, inamovibili si sa se supuna numai legilor. Referitor la acest lucru, Montesquieu afirma: “Puterea judecatoreasca nu trebuie sa fie incredintata unui Senat permanent, ci trebuie sa fie exercitata de catre persoane recrutate din sanul poporului, la anumite epoci ale anului, in chipul prescris de lege, pentru a forma un tribunal care sa nu mai ramana in fiinta decat atat timp cat este nevoie. In felul acesta, puterea judecatoreasca, atat de temuta de catre oameni, nefiind legata nici de o anumita categorie sociala, nici de anumita profesiune, devine indivizibila si nula. Oamenii nu mai au necontenit pe judecatori inaintea ochilor si se tem de magistratura si nu de magistrati” [22 Montesquieu, op. cit., p. 197.].

Pentru parlamentari se poate crea un statut al acestora; regulamentele tuturor Camerelor legislative contin, in dezvoltarea dispozitiilor constitutionale, prevederi referitoare la imunitatile parlamentare (inviolabilitatea parlamentarilor, lipsa raspunderii juridice pentru voturile si opiniile exprimate in calitate de parlamentar si regimul de incompatibilitati).