Pagina documente » Drept » Regimul juridic al Marii Negre si al stramtorilor

Cuprins

lucrare-licenta-regimul-juridic-al-marii-negre-si-al-stramtorilor
Aceasta lucrare poate fi descarcata doar daca ai statut PREMIUM si are scop consultativ. Pentru a descarca aceasta lucrare trebuie sa fii utilizator inregistrat.
lucrare-licenta-regimul-juridic-al-marii-negre-si-al-stramtorilor


Extras din document

CUPRINS
CAPITOLUL I
Notiuni introductive privind dreptul international 2
1. Definirea si fundamentul dreptului international 2
2. Aparitia si evolutia istorica a dreptului international 4
3. Raporturile dintre dreptul international si dreptul intern 11
4. Aplicarea dreptului international 12
4.1. Aplicarea pe plan international 12
4.2. Aplicarea dreptului international in dreptul intern 12
5. Tratate internationale (generalitati) 13
5.1. Definitia si elementele esentiale ale tratatului 13
5.2. Denumirea si clasificarea tratatului 14
5.3. incheierea tratatelor 15
5.4. Fazele incheierii tratatelor 16
5.4.1. Negocierea si semnarea tratatelor 17
5.4.2. Exprimarea consimtamintului unui stat de a deveni parte la tratat 18
5.4.3. Rezervele la tratate 19
5.4.4. Intrarea in vigoare si inregistrarea tratatelor 21
5.5. Aplicarea tratatelor 21
CAPITOLUL II
Subiectele dreptului international 23
1. Notiuni introductive 23
2. Statul - subiect principal al dreptului international 24
2.1. Uniunile de state 25
2.1.1. Protectoratul 27
2.1.2. Vasalitatea 27
2.1.3. Microstatele 27
2.1.4. Vaticanul 28
2.2. Recunoasterea statelor si guvernelor 28
2.3. Raspunderea internationala a statelor 29
2.4. Suveranitatea - Principiu esential al dreptului international 31
CAPITOLUL III
Teritoriul in dreptul international 34
1. Natura juridica a teritoriului de stat 34
1.1. Componenta teritoriului unui stat 34
1.1.1. Spatiul terestru 34
1.1.2. Spatiul acvatic 34
1.1.2.1 Apele porturilor 35
a). Statutul navelor de razboi 36
b). Statutul navelor comerciale 36
1.1.2.2. Marea teritoriala 37
1.1.3. Spatiul aerian 38
2. Frontierele de stat si problema modificarilor teritoriale 38
2.1. Notiuni generale privind frontierele de stat si regimul de frontiera 38
2.2. Principalele reglementari privind frontiera de stat in Rominia 39
2.3. Probleme privind modificari ale teritoriului 41
3. Dreptul marii - principii si concepte 42
3.1 Regimul juridic al marii teritoriale 45
3.1.1. Natura juridica a marii teritoriale 45
3.1.2. Dreptul de trecere inofensiva 46
3.1.3. Jurisdictia statului riveran 47
4. Zone maritime asupra carora statele au drepturi suverane 48
4.1. Platoul continental 48
4.2. Zona contigua 49
4.3. Zona economica exclusiva 49
5. Zone maritime nesupuse suveranitatii sau drepturilor suverane ale statelor 50
5.1. Marea libera 50
5.2. Zona internationala a spatiilor submarine 51
6. Regimul de navigatie in strimtorile internationale 52
CAPITOLUL IV
Marea Neagra si strimtorile sale de-a lungul istoriei 54
1. Din antichitate pina la caderea Constantinopolului 54
1.1. Perioada sclavagista 54
1.2. Perioada bizantina (pina la sfirsitul secolului al XIII-lea) 56
1.3. Un nou pretendent la dominatia strimtorilor - puterea otomana 59
2. Marea Neagra - Lac turcesc 63
2.1. Chilia si Cetatea Alba, ultimele porti ale Marii Negre 63
2.2. Primele capitulatii 65
2.3. Simptome ale declinului 67
2.4. Tratatul de la Kuciuk-Kainargi. Intrarea monopolului turcesc in
Marea Neagra 70
3. Spre o prima reglementare internationala a regimului strimtorilor Marii Negre 71
3.1. Rusia - o noua putere la Marea Neagra 71
3.2. Tratatele de la Adrianopol si de la Unkiar - Iskelesi 74
3.3. Conferinta de la Londra (1841) 75
4. Perioada 1841 - 1918 77
4.1. Tratatul de la Paris din 1856. Neutralitatea Marii Negre 77
4.2. Tratatul de la Londra din 1871: abrogarea unor articole restrictive pentru Rusia 81
4.3. Congresul de la Berlin din 1878. Rominia dobindeste iesirea la Marea Neagra 83
4.4. Strimtoriile Marii Negre in timpul primului razboi mondial 86
4.5. Conventia de la Mudros si tratatul de la Sivres 89
5. Conventia de la Lausanne 92
6. Conferinta de la Montreux 95
6.1. Privire generala 95
6.2. Aportul delegatiei romine an realizarea conventiei de la Montreux 98
6.3. Clauzele conventiei de la Montreux 100
7. Cooperarea Economica a Marii Negre (CEMN) 101
7.1. Evolutia cooperarii economice in bazinul Marii Negre 102
7.2. Organizare si structuri institutionale 103
7.3. Proiecte si actiuni prioritare 104
7.4. Perspective 105
7.5. Contributii ale Rominiei la activitatile CEMN 106
CAPITOLUL 5
Protectia mediului 107
1. Introducere 107
2. Protectia mediului marin 108
CONCLUZII 110
BIBLIOGRAFIE SELECTIVA 111
CUPRINS 112
2

Alte date

?

CAPITOLUL I

Notiuni introductive privind dreptul international

1. Definirea si fundamentul dreptului international

Dreptul international este alcatuit dintru-un ansamblu de norme scrise sau nescrise, avand ca scop reglementarea conduitei statelor in relatiile dintre ele. Ca atare, el are un caracter de drept public, folosindu-se, de aceea, si terminologia de „drept international public”.

Acesta se deosebeste de dreptul international privat, pentru ca, acesta din urma, reglementeaza raporturi intre persoane fizice si/sau juridice, avand ca obiect determinarea dreptului aplicabil in cazurile de conflicte de competenta intre doua sau mai multe ordini juridice nationale, in vedere solutionarii unui litigiu intre astfel de persoane.

Dreptul international a fost caracterizat ca un drept de coordonare, spre deosebire de dreptul intern care este unul de subordonare. Se ridica insa problema cum este posibil ca in lipsa unei autoritati superioare statelor, normele de drept international sa poata fi aplicate acestora. Solutia consta in exprimarea consimtamantului statelor la crearea si aplicarea dreptului international. Acordul de vointa al statelor, consimtamantul lor, tacit sau expres, este considerat in general, fundamentul acestui drept1).

Statele, in conditii de deplina egalitate in drepturi, si pe baza liberului lor consimtamant, intr-un proces de coordonare, de punere de acord a vointei lor, creeaza norme juridice prin tratate sau cutuma, care duc la formarea si dezvoltarea dreptului international. Caracterul coordonator al vointei statelor sta la baza obligativitatii dreptului international, a aplicarii si respectarii normelor sale.

Statele nu pot fi obligate sa respecte norme la formarea carora nu si-au dat consimtamantul, iar acest consimtamant nu poate fi decat rezultatul unei manifestari tacite sau exprese a vointei lor suverane2), exprimate in mod clar. Normele de drept international devin obligatorii pentru state numai atunci cand decurg din vointa liber exprimata a acestora, vointa manifestata in tratate sau alte izvoare de drept international.

1). Alexandru Bolintineanu, Adrian Nastase, Drept international contemporan, Ed. Regia autonoma „Monitorul Oficial”, Bucuresti, 1995, pag. 18.

2) Dumitra Popescu, Florian Coman, Drept international public, Editura Ministerului de Interne, Bucuresti, 1993, pag. 24

Complexitatea sporita a vietii si problematicii internationale in conditiile actuale a determinat multiplicarea si cresterea insemnatatii formelor juridice de manifestare a vointei suverane a statelor in procesul normativ international.

Liberul consimtamant in dreptul international nu inseamna lipsa raspunderii, dimpotriva, statul care si-a asumat obligatii internationale, prin exprimarea libera a vointei sale suverane poarta intreaga raspundere pentru nerespectarea lor si poate suporta consecinte juridice, inclusiv aplicarea unor sanctiuni internationale.

Prin realizarea acordului de vointa nu se creeaza o vointa unica, o contopire a vointei diferitelor state, asa cum sustin unii doctrinari, ci din potriva, statele isi pastreaza vointele lor suverane, iar prin intermediul acordului infaptuiesc doar conditionarea reciproca si exercitarea vointelor in aceeasi directie, consfintita de normele juridice create. În plus, vointa statelor este determinata, in continutul sau, de conditiile social-politice concrete, existente in interiorul acestora, fapt ce inlatura contopirea vointelor intr-o vointa generala in procesul formarii normelor de drept international.

Normele dreptului international nu pot fi create nici prin simple manifestari unilaterale de vointa a statelor, ci numai printr-un consens al acestora, ceea ce semnifica, asa cum sublinia diplomatul si juristul roman Nicolae Titulescu, caracterul nu de „subordonare” a legii internationale, ci de coordonare, iar raporturile dintre state nu ca raporturi de „dependenta”, ci de „independenta”.

Dreptul international, ca un sistem general este acceptat de toate statele si ca urmare, este expresia vointei lor.

Aceasta teza este admisa de toate statele care sustin ca nu sunt legate de reguli de drept international pe care nu le-au acceptat. Acordul de vointa se exprima fie prin tratate, fie prin cutuma si simpla revendicare de a fi un stat cu autoritate asupra unui anumit teritoriu si populatie implica recunoasterea regulilor fundamentale de drept international.

Cu toate acestea, chiar daca este adevarat ca a fi membru in orice societate (in acest caz societatea internationala) presupune aderarea la regulile fundamentale (cubi societas, ibi ins-unde exista o societate,exista si drept) aceasta nu este in contradictie ca statele accepta acel sistem de drept international care este acum in vigoare.

Se cuvine sa subliniem ca acest sistem de drept international a fost in general acceptat de comunitatea statelor, fiind un fundament plauzibil pentru respectarea regulilor individuale validate in acest sistem.

Se poate considera ca un stat ar putea sa-si retraga consimtamantul dat la acest sistem si sa-l paraseasca? În aceasta privinta, s-ar putea presupune a concepe ca un regim care controleaza un teritoriu isi sprijina pretentia numai pe autoritate sau, numai pe simpla sa putere, fara revendicarea unor drepturi aflate sub influenta dreptului international ca atare.

Daca exercitiul autoritatii in asemenea cazuri este acceptat de alte state, este o problema empirica. În practica insa, nici un stat nu a incetat, in epoca contemporana sa respinga sistemul de drept international in ansamblul sau.

Cu toate acestea, in perioada anilor 1960, reprezentantii noilor state independente au afirmat, in unele cazuri, ca statele lor nu puteau sa fie legate de un sistem de drept la crearea carui nu au putut participa. Dar, aceste state au acceptat normele dreptului international privind drepturile la integritatea teritoriala, la independenta politica si alte drepturi fundamentale recunoscute de acest drept, respingand numai anumite reguli de drept cutumiar, ca de exemplu, cel privind responsabilitatea statelor.

Orice stat ar fi liber sa-si exprime dreptul sau suveran de a respinge aplicarea unei reguli de drept cutumiar pentru motivul ca nu este in concordanta cu vointa actuala a unui stat. Dar, este mai degraba o ipoteza, intrucat nici un stat nu a adoptat o asemenea pozitie, care ar echivala cu negarea dreptului cutumiar. Este posibil, dupa cum apare dintr-o speta judecata de Curtea Internationala de Justitie, ca un stat sa incerce a evita sa se supuna unor reguli, adoptand o forma moderata de consensualism, afirmand ca a formulat o obiectie in trecut sau ca se manifesta lipsa unui consimtamant explicit combinat cu lipsa de acceptare a regulii de catre alte state. Aceste argumente au fost suficiente pentru ca regula sa nu fie aplicata, ea avand valoarea generala obligatorie.

Se mai poate admite ca un stat sa obiecteze la aplicarea unei reguli cutumiare pe motiv ca este incompatibila cu un interes vital al sau.

În acest sens se mentioneaza declaratia fostului ministru de externe al S.U.A., Dean Acheson, in cursul conflictului privind amplasarea pe teritoriul Cubei a unor rachete cu incarcatura nucleara, in sensul ca starea de carantina impusa de S.U.A. nu poate fi considerata ca o problema juridica si ca „supravietuirea” statelor nu este o problema juridica. Dar aceasta inseamna ca dreptul insusi ar include o exceptie care sa permita unui stat sa se abata de la drept, determinand el singur interesul sau vital, ceea ce nu este cazul.

2. Aparitia si evolutia istorica a dreptului international

Anumite reguli de comportare – sub forma unor practici sau obiceiuri – au aparut inainte de formarea statelor, in relatiile de vecinatate dintre comunitatile care formau societatea gentilica. Dreptul international a inceput sa se cristalizeze inca in perioada anticitatii, odata cu formarea unor state si cu crearea relatiilor dintre ele. Cerintele specifice statelor din antichitate legate de lupta pentru cucerirea de noi teritorii si dobandirea de noi sclavi, de incheierea unor tratate de pace, a unor aliante militare sau intelegeri privind rezolvarea diferendelor, realizarea schimbului de produse, precum si primirea si protectia solilor, etc. au dus pe de alta parte la permanentizarea relatiilor dintre state, iar pe de alta parte, la initierea unor reguli si norme care sa reglementeze aceste relatii.

Izvoarele care atesta din punct de vedere istoric, aparitia regulilor de drept international determina si situarea spatiului geografic, in care au aparut si s-au dezvoltat asemenea reguli. Ele isi au locul de nastere in Orientul antic, unde au aparut primele state: China, India, Egipt si alte state din Orientul antic.

Astfel, in secolul al VI-lea i.Hr statele Chinei antice au incheiat un tratat referitor la renuntarea la razboi si rezolvarea diferendelor dintre ele cu ajutorul unui arbitru. De asemenea, literatura filozofica chineza din acea vreme contine o serie de idei despre razboaiele drepte si nedrepte, respectarea tratatelor, sanctiunile internationale, etc.

In India, legile lui Maun (elaborate in secolul al V-lea i.Hr) consemneaza existenta unor misiuni diplomatice ad-hoc, iar tratatele erau considerate sacre, incheindu-se cu pronuntarea unui juramant religios. Existau si anumite reguli de purtare a razboiului, se facea distinctie intre combatanti si necombatanti, se interzicea uciderea prizonierilor si anumite mijloace periculoase de purtare a razboiului (de exemplu folosirea focului).

În ceea ce priveste Egiptul, mentionam atat corespondenta sa diplomatica din secolele XVI – XV i.Hr cu Babilonul si alte state, cuprinse in tablele de la Tell-Armana (360 tablite de lut ars), corespondenta ce trateaza probleme de razboi si pace cat si tratatul incheiat in 1296 i.Hr intre Ramses al II-lea, faraonul Egiptului si Hattusill al III-lea regele hititilor considerat cel mai vechi tratat international. Acest tratat, denumit „tratatul sublim” instituia o alianta intre cele doua state, care se obliga sa traiasca in pace unul cu celalalt, sa nu se atace, ci sa-si acorde ajutor impotriva unui atac din alt stat.

O contributie mai substantiala la dezvoltarea regulilor si institutiilor de drept international au adus Grecia si Roma antica.

Astfel in secolele VI – IV i. Hr, in relatiile externe ale cetatilor-state grecesti au aparut si s-au dezvoltat o serie de reguli de drept international, si mai ales cele referitoare la soli, negocieri, tratate religioase, tratate de pace, de aliante militare, de neagresiune si ajutor reciproc, tratate comerciale, precum si reguli cu privire la rezolvarea pasnica a diferendelor (statele grecesti antice foloseau frecvent arbitrajul si mediatiunea), la asociatii de stat de tip federal (amfictionii), la statutul si apararea strainilor, la declararea si ducerea razboiului.

Roma antica a dezvoltat regulile si institutiile dreptului international, (impunand) imprimand totodata unora dintre acestea anumite caracteristici. În practica Romei antice, rezolvarea diferendelor, declararea razboiului, incheierea pacii, a tratatelor de alianta, extradarea, etc. se desfasurau dupa un anumit ritual, aplicandu-se norme cuprinse intr-un cod religios (jus fetiale). Romanii incheiau tratate de prietenie, de neutralitate, de alianta (foedera) cu cei pe care ii socoteau egali, in timp ce, cu alte entitati incheiau tratate ce cuprindeau anumite forme de dependenta similare protectoratului si vasalitatii de mai tarziu1).

Ei nu incheiau insa tratate de pace, razboaiele se terminau prin armistitii intervenite pe perioade scurte sau prin distrugerea inamicului si capitularea sa neconditionata. Regulile si obiceiurile de purtare a razboiului erau dure, constand in distrugerea oraselor, transformarea populatiei si a prizonierilor in sclavi etc.

Tratatele la romani, ca si la grecii antici trebuiau respectate cu buna credinta (pacta sunt servauda) persoana solilor era inviolabila, strainilor li se acorda protectie, iar odata cu extinderea relatiilor statului roman dincolo de Italia se formeaza jus gentium, care reglementa atat probleme de drept international, cat si mai ales raporturi de drept privat intre cetatenii romani si straini. Filozofii si jurisconsultii romani erau preocupati si de definirea notiunii de „jus gentium” considerat de Cicero ca drept natural, guvernand omenirea. Ulpian distinge intre „jus naturale et gentium” si „jus civile”, primul era folosit de toate popoarele in problemele privind razboiul, sclavajul, aliantele, inviolabilitatea solilor, etc., iar cel de-al doilea guverna relatiile dintre cetatenii romani.

În evul mediu, dezvoltarea dreptului international este influentata de conditiile si cerintele specifice raporturilor dintre statele feudale in diferite etape de dezvoltare a acestora. La inceputul feudalismului, dreptul international cunoaste mai degraba, o stagnare decat o dezvoltare, datorata faramitarii feudale ,ca urmare a destramarii Imperiului Roman de Apus (476) si a crearii unor formatiuni statale ca de exemplu: Imperiul Bizantin, statele feudale germane din apusul Europei, cele slave in rasarit, statele romanesti pe teritoriul fostei Dacii, etc.

În conditiile accentuarii faramitarii feudale si a inmultirii razboaielor, biserica catolica face o serie de incercari pentru a limita efectele daunatoare ale razboiului, reusind sa impuna asa-numitele „armistitii ale lui Dumnezeu” care stabileau anumite zile in care razboiul era oprit. În acest sens, Consiliul de la Sateran din 1139 a interzis folosirea arbaletelor, chiar si a arcurilor, precum si transformarea in sclavi a prizonierilor crestini.

În Europa, inceperea procesului de centralizare statala in secolele XII – XIII si desavarsirea lui in secolul al XV – lea prin formarea unor state centralizate in Europa (Spania, Franta, Portugalia, Austria, Rusia, tarile scandinave) si dezvoltarea relatiilor dintre ele, s-au creat conditii pentru ca dreptul international sa ia amploare, sa-si extinda sfera sa de aplicare, sa apara principii si institutii noi.

1.Mentionam, de pilda, tratatul de alianta, incheiat in secolul al VI-lea i.Hr. intre eleni si hereeni (considerat ca cel mai vechi document diplomatic european), tratatul de pace intre Atena si Sparta, incheiat in 421i.Hr. care a pus capat razboiului, precum si cel de ajutor reciproc incheiat in acelasi an de catre Atena si Sparta

În aceasta perioada se dezvolta mult practica incheierii de tratate de comert, foarte frecvente in relatiile dintre orasele italiene libere si dintre orasele din Olanda, Spania, cu Imperiul Bizantin etc. Aceste tratate prevedeau crearea de privilegii economice si comerciale, interzicerea pirateriei si altele. În dreptul diplomatic se permanentizeaza institutia ambasadorilor, apare si se dezvolta institutia consulilor. De asemenea, se recurge des la mijloace de rezolvare pasnica a diferendelor si indeosebi la arbitraj si mediere, recurgand pentru arbitrare sau mediere la Papa de la Roma, la imparati sau jurati celebri ai timpului1). Totusi mijloacele pasnice constituiau exceptia, forta fiind principalul mijloc de solutionare a diferendelor.

Intensificarea comertului maritim duce la codificarea prin legi interne, a unor obiceiuri internationale in domeniu. Una din aceste codificari o constituie „Legile Orelanului” (secolul XII) referitoare la regulile de navigatie in porturile europene; cealalta „Causalata del mare” (secolul XIV) reprezinta o codificare a normelor dreptului cutumiar, in care se enunta pentru prima data principiul libertatii de navigatie in timp de razboi pentru vasele neutre. Din practica statelor feudale romane constituite in Transilvania, Tara Romaneasca si Moldova mentionam, intre altele, reprezentantele permanente infiintate pe langa Poarta, practica negocierii si incheierii de tratate in mod special cu caracter politic2).