Cuprins

Aceasta lucrare poate fi descarcata doar daca ai statut PREMIUM si are scop consultativ. Pentru a descarca aceasta lucrare trebuie sa fii utilizator inregistrat.

Extras din document

CUPRINS
CAPITOLUL 1. FINANTAREA EXTERNA SI CREDITUL BANCAR ........2
1.1. Finantarea activitatii intreprinderii....2
1.1.1. Deciziile financiare......2
1.1.2. Sursele de finantare a activitatii......... .......3
1.1.3. Necesitatea finantarii externe......5
1.2. Creditul- sursa externa de finantare de pe piata monetara.............6
1.2.1. Creditul bancar. Concept. Elemente constitutive. Parti implicate......... .6
1.2.2. Rolul si importanta creditului bancar.........7
1.2.3. Tipologia creditelor bancare.......9
CAPITOLUL 2. CREDITAREA AGENTILOR ECONOMICI.......12
2.1. Creditele pe termen scurt.12
2.1.1. Categorii de credite pe termen scurt.........12
2.1.2. Dimensionarea necesarului de credite......16
2.2. Credite pe termen mediu si lung......17
2.2.1. Tipuri de credite pe termen mediu si lung17
2.2.2. Planificarea financiara pe termen mediu si lung......18
2.3. Etapele procesului decizional al creditarii......19
2.3.1. Analiza manageriala si economico-financiara a firmei solicitatoare de credit......19
2.3.1.1. Documentatia necesara obtinerii creditelor.. .20
2.3.1.2. Analiza manageriala.........20
2.3.1.3. Analiza performantelor economico-financiare..............21
2.3.2. Analiza solicitarii de credit........24
2.3.2.1. Identificarea scopului si a nivelului creditului solicitat..24
2.3.2.2. Negocierea dobinzilor si a comisioanelor......24
2.3.2.3. Identificarea si verificarea garantiilor creditului............25
2.3.3. Adoptarea deciziei de creditare.26
2.3.3.1. Contractul de credit..........26
2.3.3.2. Scadentarea, suplimentarea, rescadentarea si rambursarea creditului.........26
2.3.4. Analiza periodica a calitatii portofoliului de credite detinute de catre banca........27
CAPITOLUL 3. EFECTELE CREDITARII ASUPRA ECONOMIEI iNTREPRINDERII.....29
3.1. Influenta indatorarii asupra performantelor intreprinderii (efectul de levier financiar).............29
3.2. Politica de indatorare si riscul financiar.........33
3.3. Costul finantarii.34
3.3.1. Costul finantarii pe termen scurt..............34
3.3.2. Costul finantarii pe termen lung37
CAPITOLUL 4. STUDIU DE CAZ.......39
ANEXE.........45
CONCLUZII64
BIBLIOGRAFIE........65
1

Alte date

?

CAPITOLUL 1

FINANTAREA EXTERN? SI CREDITUL BANCAR

1.1. FINANTAREA ACTIVIT?TII ÎNTREPRINDERII

1.1.1. DECIZIILE FINANCIARE

Una din deciziile fundamentale si, fara indoiala, una dintre primele decizii strategice este cea referitoare la finantarea activitatii.

Potrivit modelului ciclului de viata al unei intreprinderi, care evidentiaza succesiunea a patru faze (lansare, crestere, maturitate, declin), se poate aprecia ca in diferitele etape ale ciclului de viata, intreprinderea se confrunta cu nevoi de finantare specifice, impunandu-se astfel luarea unor decizii financiare adecvate.

În faza de lansare, intreprinderea nou infiintata cunoaste o crestere moderata a productiei si vanzarilor. Resursele sale sunt, cel mai adesea, mai mici datorita cheltuielilor fixe ridicate pe care intreprinderea le suporta, cat si repartizarii lor asupra volumului de productie inca restrans. Resursele financiare ale intreprinderii sunt insuficiente, numarul optiunilor decizionale este limitat, intreprinderea fiind constransa sa solicite credite externe in conditii nefavorabile, datorita reputatiei slabe, rezultatelor mediocre si incertitudinii privind viiitorul sau. În acelasi timp, intreprinderea se confrunta cu nevoi de finantare importante, in special privind investitiile in active fixe necesare lansarii productiei si vanzarilor. Aceasta faza apare astfel ca fiind dominata de imperativul cautarii fondurilor externe pentru asigurarea supravietuirii. Pentru gestiunea financiara, problema esentiala o reprezinta cautarea mijloacelor de finantare, care sa permita mentinerea solvabilitatii si finantarea cheltuielilor cuvenite, cat si investitiilor necesare inceperii activitatii.

În faza de crestere, intreprinderea cunoaste o crestere rapida a productiei si vanzarilor. Sub aspect financiar, aceasta presupune investitii importante in active fixe necesare extinderii capacitatii de productie, cat si nevoi de fond de rulment generate de necesitatea constituirii stocurilor si realizarii productiei. Resursele de autofinantare raman inca insuficiente pentru acoperirea acestor nevoi, ca urmare a unor rezultate financiare inca limitate de ponderea mare a cheltuielilor fixe, induse de lansarea si cresterea activitatii. În schimb, intreprinderea are perspective favorabile pentru viitor, fiind mai bine plasata pentru a obtine finantare externa. Sub aspectul gestiunii financiare, aceasta faza a cresterii, este dominata de preocuparile pentru echilibrul financiar si, in consecinta, de grija acoperirii nevoilor de capital fix si circulant si cea a obtinerii unor resurse externe suficiente pentru finantarea cresterii.

În faza de maturitate, intreprinderea cunoaste o crestere lenta a productiei si vanzarilor. Nevoile de finantare suplimentare se reduc puternic, intreprinderea dispunand in continuare de investitiile in capital fix si circulant, fara sa mai intretina cresterea lor. De altfel, nivelul productiei din aceasta faza permite absorbirea considerabila a cheltuielilor fixe si degajarea unor resurse de autofinantare suficiente. Întreprinderea este astfel situata in zona de supralichiditate, cautand alocarea excedentelor si plasamentelor si nicidecum surse de finantare suplimentare.

În faza de declin, productia, vanzarile si resursele financiare se reduc. Pentru gestiunea financiara, problema esentiala este dezinvestirea si orientarea catre noi activitati. Daca aceasta nu se realizeaza in timp, intreprinderea, fiind expusa eroziunii accelerate a resurselor si activitatii sale, risca sa nu mai poata recupera nici o resursa reinvestibila si deci, sa fie lipsita de toate posibilitatile de redezvoltare (Georgeta Vintila, 2000).

Deci, pe toata durata ciclului de viata al unei intreprinderi, se impun alegerea unor linii de actiune, pe baza analizei mai multor solutii, pentru a atinge in cea mai buna masura obiectivul de maximizare a valorii intreprinderii. Aceste linii de actiune reprezinta deciziile financiare.

La nivelul unei intreprinderi se pot identifica trei mari categorii de decizii:

a) Decizia de investitii, cu influenta directa asupra structurii activelor imobilizate si gradului de lichiditate si are ca obiect selectia elementelor de active necesare activitatii productive, a combinatiei acestora, astfel incat sa se gaseasca alternativa de productie cea mai favorabila.

b) Decizia de finantare are influenta directa asupra structurii pasivelor, modificand gradul de exigibilitate al acestuia si costul mediu al capitalului. Deciziile de finantare au ca obiect alegerea acelor surse de finantare care comporta cel mai scazut cost al procurarii capitalului, in conditiile unui grad rezonabil si controlabil de indatorare a intreprinderii.

c) Decizia de repartizare a profitului net are implicatii asupra investitiilor si autofinantarii. Obiectul acestei decizii vizeaza alegerea rationala intre ponderea profitului net, ce urmeaza a fi reinvestit si care conduce la cresterea capacitatii de autofinantare, a autonomiei si structurii financiare a intreprinderii si ponderea din profitul net distribuit sub forma de dividende, care determina cresterea increderii publicului fata de intreprindere si deci cresterea valorii de piata a acesteia.

Deci, decizia de finantare apare ca o decizie fundamentala cu privire la gasirea unei combinatii optime intre sursa de finantare si modul de utilizare al banilor, a unei structuri financiare optime a intreprinderii, pentru care costul capitalului este minim. Sarcina principala a managementului financiar consta in previzionarea corespunzatoare a necesarului total permanent de capital si alegerea tipului de finantare cel mai bine adaptat la conditiile intreprinderii.

Conform principiului de finantare al activitatii, nevoile permanente, pentru constituirea activelor fixe, trebuie finantate pe seama surselor permanente, iar nevoile temporare pe seama surselor temporare. Decizia de finantare a activitatii include astfel doua categorii de decizii: decizia de finantare pe termen lung si decizia de finantare pe termen scurt (finantarea ciclului de exploatare). Managementul financiar trebuie sa aleaga nivelul optim si provenienta fondurilor ce urmeaza a fi mobilizate pe termen lung si a celor ce urmeaza a fi mobilizate pe termen scurt, tinand cont de criteriile de rentabilitate, echilibru financiar, solvabilitate si autonomie financiara.

1.1.2. SURSELE DE FINANTARE A ACTIVIT?TII

În cadrul politicii financiare a unei intreprinderi, alternativele de decizie cu privire la procurarea resurselor de finantare necesare realizarii obiectului de activitate, pot viza urmatoarele surse:

a) Surse interne reprezentate de capitalurile proprii, care, la randul lor pot proveni din trei surse:

- Aport la capital al actionarilor sau asociatilor, prin cumpararea de catre acestia de actiuni sau parti sociale, emise de intreprindere si detinerea lor pe o perioada de timp nedeterminata.

- Autofinantarea, prin afectarea unei parti din profitul net pentru finantarea proiectelor noi de investitii ale intreprinderii. Aceasta reflecta bogatia retinuta de intreprinderea insasi si constituie o resursa interna destinata acoperirii nevoilor de finantare a exercitiului viitor. Autofinantarea este determinata de cresterea resurselor obtinute din propria activitate si care vor ramane in mod permanent la dispozitia intreprinderii pentru finantarea activitatii viitoare. Principalele surse ale autofinantarii sunt: profitul net, amortizarea si provizioanele.

- Dezinvestirea (cesiunea) de active fixe si active circulante ofera si ea o sursa interna de capital neimpozitat. În tarile occidentale se impoziteaza doar jumatate din plusvaloarea obtinuta din cesiunea activelor fixe dezinvestite. Economiile fiscale astfel obtinute determina reducerea corespunzatoare a costurilor finantarii.

b) Surse externe reprezentate de capitalurile imprumutate:

- Împrumutul bancar traditional indivizibil si cu garantie materiala explicita;

- Împrumutul comercial din partea firmelor partenere, sub forma de avansuri de finantare;

- Creditele de scont pe baza de gaj de valori mobiliare, care sunt acordate in general pe termen scurt;

- Împrumutul obligatar divizibil la multimea de investitori financiari care vor cumpara obligatiunile emise de intreprindere;

- Leasingul, respectiv primirea cu imprumut a dreptului de folosire a activelor fixe inchiriate, de asemenea indivizibil si garantat cu drept de posesiune care este al „furnizorului” (al locatarului).

Criteriul de selectie a uneia sau alteia sau a unei combinatii dintre ele, este costul mediu ponderat al capitalului intreprinderii, mai precis, costul marginal al capitalului suplimentar necesar pentru finantarea proiectelor de investitii.

Din acest punct de vedere, se considera ca autofinantarea este o forma gratuita si fundamentala a finantarii. Autofinantarea cuprinde, in primul rand, profitul reinvestit si trecut la rezerve. Atata timp cat profitul reinvestit ramane la nivelul rezervelor, putem spune ca actionarii nu cer in mod direct o remunerare a rezervelor (ci doar a actiunilor vechi) si deci, e o sursa gratuita. Însa, prin incorporarea rezervelor in capitalul social (cand s-au acumulat sume mari) si atribuirea de actiuni gratuite, profiturile reinvestite devin direct remuneratorii si autofinantarea comporta in acest caz un cost. Amortizarile si provizioanele cuprinse in autofinantare sunt cheltuieli calculate, care se exonereaza de la plata impozitelor pe profit. Economiile fiscale rezultate din aceasta deductibilitate fac sa scada costul autofinantarii.

Autofinantarea este o forma fundamentala a finantarii, pentru ca o intreprindere nu poate avea acces la finantare externa, decat daca are sanse serioase de a ajunge la autofinantarea viitoare care-i va permite sa-si reconstituie avansurile acordate de terti. O intreprindere care primeste un credit bancar, va trebui sa-l ramburseze pe baza rezultatelor sale financiare viitoare. Autofinantarea este marja teoretica de care dispune intreprinderea pentru cresterea angajamentelor sale, in cursul exercitiilor ulterioare, fiind baza capacitatii de rambursare. În lipsa ei, cresterea capitalului se face cu dificultate externa, iar accesul la credite este practic exclus. Din acest punct de vedere, resursele externe apar ca un complement si nu un substitut al resurselor obtinute pentru autofinantare.

Un regim de autofinantare pur are totusi niste limite, care explica nevoia de a recurge la finantare externa. Raportul intre nevoile si capacitatile financiare este inegal repartizat intre intreprinderi. Unele au nevoi de finantare care depasesc cu mult capacitatile lor imediate. Acesta este cazul unitatilor din domeniile de activitate care necesita un mare efort de investitii, pentru ca tehnologia lor evolueaza, pentru ca necesitati inca nesatisfacute permit absorbirea unei productii sporite sau pentru ca durata pe care trebuie angajate capitalurile este deosebit de lunga. Daca aceste unitati s-ar limita la o pura autofinantare, ele ar trebui sa renunte la unele investitii si s-ar condamna la o stagnare tehnologica si la limitarea dezvoltarii. Alte unitati au, dimpotriva, resurse prezente care le depasesc nevoile imediate de finantare. Este cazul unitatilor din domeniile de activitate in care tehnologia e stabilizata sau posibilitatile de dezvoltare a productiei sunt limitate. Într-un regim de pura autofinantare, aceste unitati ar avea excedente de capital inutilizabile (V. Ilie, 1999).

Necesitatea finantarii externe este evidenta. Costuri mai reduse se pot obtine la creditele bancare si la imprumutul obligatar, daca rata indatorarii este rezonabila (Datorii/Capital propriu?1). Dobanda platita pentru imprumuturi reduce suma ce va fi supusa impozitarii, in comparatie cu dividendele care sunt considerate drept o distribuire a profitului. Luand in considerare costul imprumutului dupa impozitare, se poate ajunge la o finantare cu costuri mai mici, fara implicatiile ce decurg dintr-o anumita structura a proprietatii. Cele mai costisitoare surse raman atragerile de noi capitaluri de la actionari datorita procedurii de emisiune de noi actiuni si dividendelor ce urmeaza apoi a fi distribuite.

1.1.3. NECESITATEA FINANT?RII EXTERNE

Conducerea firmelor, mai ales in conditiile actuale extrem de schimbatoare, cu un mediu intern convulsionat social si politic si cu un mediu extern ostil, neprotejat si afectat de inflatie si concurenta neloiala, presupune realizarea operativa de masuri de reglare, adaptare a proceselor din unitatile economice, respectiv adaptarea deciziilor economice, tehnice si financiare care se impun. Dupa stabilirea acestora, rolul activitatii financiare consta in fundamentarea si adaptarea de decizii financiare de completare a necesarului suplimentar de fonduri cerut de aceste reglari. În principal, serviciul financiar face rost de fondurile cerute de reglarea intregii firme, apeland la creditul bancar sau la piata de capital.

Astfel, in toate situatiile, creditul bancar, ca sursa de finantare externa intreprinderii, contribuie in mod hotarator la finantarea necesarului de fonduri si acoperirea deficitului de resurse pe termen mediu si lung sau pe termen scurt.

Procesul de consum care se organizeaza in intreprindere, cere un volum important de resurse mobilizabile prin repartitia financiara. Majoritatea acestor resurse sunt imobilizate in structura economica a firmei pentru o perioada mai mare de timp (au un ciclu de rotatie de peste 5 ani).

Daca avem in vedere o intreprindere in functiune, necesarul de fonduri cu imobilizare pe termen lung apare in cazul unor actiuni de refacere, dezvoltare, restructurare, crestere economica insemnata. Proiectele de investitii necesita mobilizarea unor resurse importante, care nu pot fi asigurate doar din fondurile proprii. Finantarea acestor proiecte impune apelarea la sursele gestionate de sistemul bancar (credite pe termen mediu si lung).

Investitiile unei firme genereaza foarte rar lichiditati pe termen scurt si de aceea, este importanta obtinerea unei finantari pe termen lung, care sa impiedice luarea unor decizii ce au drept scop doar maximizarea profitului pe termen scurt. Acest tip de decizii afecteaza de obicei potentialul firmei de a produce profituri si in viitor.

În gestiunea financiara a firmei se inregistraza pe parcursul anului si decalaje intre necesarul si existentul de disponibilitati banesti. Aceste decalaje au ca si cauze principale diferenta dintre imobilizarile totale in activele firmei (mai mari) si fondurile proprii (mai mici), precum si dereglarile in incasarea rezultatelor economice, dereglari care determina un deficit de trezorerie.