Pagina documente » Stiinte Economice » Rolul grupurilor de interese in procesul decizional al Uniunii Europene

Despre lucrare

lucrare-licenta-rolul-grupurilor-de-interese-in-procesul-decizional-al-uniunii-europene
Aceasta lucrare poate fi descarcata doar daca ai statut PREMIUM si are scop consultativ. Pentru a descarca aceasta lucrare trebuie sa fii utilizator inregistrat.
lucrare-licenta-rolul-grupurilor-de-interese-in-procesul-decizional-al-uniunii-europene


Cuprins

CUPRINS:
INTRODUCERE 4
CAPITOLUL 1: PROCESUL DECIZIONAL AL UNIUNII EUROPENE 5
1.1 ALOCAREA SARCINILOR SI SUBSIDIARITATEA: PRACTICA SI PRINCIPIILE UNIUNII EUROPENE 5
1.1.1 SUBSIDIARITATEA 6
1.1.2 TREI PILONI 7
1.1.4 REFORMA 8
1.2 ALOCAREA SARCINILOR INTRE NIVELURILE GUVERNAMENTALE 9
1.2.1 DIVERSITATEA PREFERINTELOR SI AVANTAJUL INFORMATIONAL LOCAL 9
1.2.2 ECONOMIILE DE SCALA 10
1.2.3 EFECTE SECUNDARE 11
1.2.4 DEMOCRATIA CA SI MECANISM DE CONTROL 13
1.2.5 COMPETITIA JURISDICTIONALA 14
1.2.6 DE LA TEORIE LA PRACTICA 16
1.3 PERSPECTIVA ECONOMICA A PROCESULUI DECIZIONAL AL UNIUNII EUROPENE 18
1.3.1 ABILITATEA DE A ACTIONA A UE: EFICIENTA PROCESULUI DECIZIONAL 19
1.3.2 O MASURA CANTITATIVA A EFICIENTEI: PROBABILITATEA DE TRECERE 20
1.3.3 EFICIENTA ISTORICA A PROCESULUI DECIZIONAL SI REFORMA PROPUSA PRIN TRATATUL DE LA NISA 21
1.3.4 ALTE EXPRESII ALE EFICIENTEI: ANALIZA COALITIILOR DE BLOCAJ 23
1.4 DISTRIBUTIA PUTERII INTRE MEMBRII UE 24
1.4.1 EVIDENTE EMPIRICE ALE RELEVANTEI MASURARII PUTERII DE VOT 25
1.4.2 DEZAVANTAJELE MASURARII PUTERII DE VOT 28
1.5 LEGITIMITATEA PROCESULUI DECIZIONAL AL UNIUNII EUROPENE 29
1.5.1 LEGITIMITATEA DEMOCRATICA 30
1.5.2 LEGITIMITATEA NUMERELOR 31
1.5.3 EGALITATE SI DREPTATE 32
1.5.4 LEGITIMITATEA UNIUNII CELOR 15 33
1.5.5 LEGITIMITATEA CELOR DOUA UNIUNI: REFORMA DE LA NISA VS. REZULTATELE ISTORICE 33
1.6 RELATIA DINTRE PROCESUL DECIZIONAL AL UE SI REPREZENTAREA INTERESELOR 34
CAPITOLUL 2: GRUPURILE DE INTERESE IN UE - APARITIE, STRUCTURA SI ALIANTE POLITICE 36
2.1 GRUPURILE DE INTERESE SI CONTESTAREA POLITICA 37
2.2 ANTICIPARE SAU REACTIE: CO-EVOLUTIA STATULUI EUROPEAN SI A GRUPURILOR DE INTERESE 41
2.3 NATIUNI SI DOMENII: DIVERSITATE SI INEGALITATE IN PARTICIPAREA GRUPURILOR DE INTERESE IN UE 45
2.4 ALIANTE POLITICE SI SEPARARI 50
2.5 GRUPURILE DE INTERESE SI CONTESTAREA POLITICA IN EUROPA 55
CAPITOLUL 3: VARIETATEA DE INTERESE IN EUROPA 57
3.1 DETERMINANTI AI VARIETATII DE INTERESE 60
3.2 CELE MAI ACTIVE CATEGORII DE INTERESE LA NIVEL EUROPEAN 63
3.3 MODELUL EUROPEAN DE REPREZENTARE A INTERESELOR ANGAJATILOR 65
3.4 GRUPURI 69
3.5 ACTORI NON-GRUP 77
CAPITOLUL 4: ROLUL INTERESELOR LA NIVEL COMUNITAR 80
REZUMAT SI CONCLUZII 87
BIBLIOGRAFIE SELECTIVA 89

EXTRAS DIN DOCUMENT

?ROLUL GRUPURILOR DE INTERESE IN PROCESUL DECIZIONAL AL UNIUNII EUROPENE

?

INTRODUCERE

Parlamentul trebuie sa cladeasca o relatie mai apropiata cu societatea civila din Turcia, dupa deschiderea negocierilor cu aceasta tara, pentru a face mai usoara sarcina enorma implicata de acest eveniment, spunea Joseph Borrell Fontelles in discursul sau tinut cu ocazia intrunirii Consiliului European din 16-17 decembrie 2004 [1 http://www.europarl.eu.int/president/defaultfr.htm?biography]. La final de mandat european, aceasta afirmatie deseneaza o traiectorie pe care s-ar parea ca se indreapta procesul decizional de la nivelul Uniunii Europene. In acelasi dicurs se mentioneaza si o alta sarcina din ce in ce mai evidenta care revine Uniunii in legatura cu acelasi proces decizional, si anume sporirea transparentei acestuia in vederea cresterii increderii cetatenilor europeni in institutiile supranationale care ii guverneaza [2 http://www.europarl.eu.int/summits/pdf/bru1204-pres_en.pdf].

Lucrearea de fata incearca sa analizeze unul dintre aspectele procesului decizional de la nivelul Uniunii Europene, si anume relatia institutiilor Europene implicate cu sociatatea civila si grupurile de interese. Daca in urma cu ceva timp, influenta acestor grupuri nu facea obiectul interesului cercetatorilor din domeniu, evolutia recenta a activitatii acestora pe langa organismele din Uniunea Europeana impune ca si atentia acordata acestui subiect sa creasca. Consider asadar, ca analiza rolului exercitat de grupurile de interese in procesul decizional de la nivelul Uniunii Europene reprezinta un subiect de actualitate si cu valoare ca si subiect de cercetare.

Modul in care se doreste abordarea acestui subiect este de la general la particular si de la teoretic la concret. Astfel, mai intai voi analiza natura procesului decizional european, cu sublinierea palierelor pe care pot fi influentate deciziile finale. Apoi voi defini actorii neguvernamentali si voi face o clasificare a lor si a intereselor pe care le poarta, pentru ca in final sa desprind concluziile asupra rolului exercitat de ele in procesul decizional de la nivelul UE.

CAPITOLUL 1: PROCESUL DECIZIONAL AL UNIUNII EUROPENE

1.1 ALOCAREA SARCINILOR SI SUBSIDIARITATEA: PRACTICA SI PRINCIPIILE UNIUNII EUROPENE

Guvernele stabilesc politicile in multe domenii, de la limita de viteza pe drumurile locale pana la pozitia unei natiuni in problema armelor nucleare.Aceste politici sunt elaborate si aplicate la niveluri diferite ale guvernarii. Decizia privind limita de viteza care sa se aplice pe drumurile locale este de obicei luata de administratia locala a oraselor; problema armelor nucleare este de obicei analizata la nivelul guvernului tarii. Majoritatea tarilor europene au cel putin trei nivele de guvernare: local, provincial si national. Tarile membre ale Uniunii Europene au si un al patrulea nivel de guvernare in forma structurii decizionale supranationale.

In jargonul UE, alocarea sarcinilor se rezuma la problema „competentelor [3http ://www.europeana.ro/comunitar/articole/particularitati%20ale%20repartizarii%20competentelor%20intre%20statele%20membre%20si%20comunitati.html Competentele se refera la domeniile unde anumite foruri decizionale au autoritatea de a decide.]”. Anumite sarcini si decizii sunt alocate nivelului UE (i.e. domenii unde UE are „competente exclusive”; aceste sarcini sunt numite „competente comunitare”), altele sunt impartite intre organismele comunitare si guvernele tarilor membre („competente comune”) si altele sunt lasate la latitudinea guvernelor nationale sau subnationale („competente nationale”).

Exista cateva exemple clare de competente nationale, cum ar fi programele pentru invatatmantul liceal; si exista si cateva exemple clare de competente comunitare, cum ar fi politica in domeniul concurentei, unde Comisia are ultimul cuvant – cum ar fi cazul fuziunilor care afecteaza piata comuna. Totusi, linia de demarcatie in cele mai multe dintre cazuri ramane neclara. „Demarcatia sferei competentelor comunitare exclusive continua sa fie o problema, in particular pentru ca in Tratate acestea nu sunt definite cu referire la domenii specifice, ci prin metoda descrierii functionale [4 http://www.europarl.eu.int/factsheets/1_2_3_4_en.htm].” Alocarea sarcinilor este si mai mult aruncata in ceata si pentru ca Tratatul stipuleaza ca anumite competente comunitare pot fi extinse daca acest lucru serveste mai bine indeplinirii scopurilor Tratatului. De altfel, obiectivele Tratatului de la Roma erau extrem de ambitioase, asa ca prevederea mentionata anterior, pune multe probleme in zona gri dintre competentele comunitare si cele nationale. De multe ori, linia de demarcatie trebuie stabilita prin decizia Curtii Europene de Justitie. „Intr-un numar de decizii derivate din Tratate, Curtea a definit si a recunoscut anumite competente (care nu sunt in mod explicit reglementate de tratate) ca fiind exclusive, dar nu a fost completata o lista definitiva a unor asemenea competente [5 idem].”

1.1.1 Subsidiaritatea

Pentru a facilita eliminarea confuziilor in ceea ce priveste alocarea sarcinilor, UE a adoptat in mod formal principiul subsidiaritatii prin Tratatul de la Maastricht. Termenul subsidiaritate are o semnificatie distincta in UE, desi nu este definit cu exactitate. Acesta inseamna in principal ca deciziile ar trebui luate cat de aproape de oameni cu putinta, ca UE nu ar trebui sa actioneze decat daca acest lucru ar fi mai eficient decat actiunea la nivel national, regional sau local.

Extinzand discutia, putem mentiona ca termenul este adesea folosit intr-un sens larg, desi el are o cuprindere destul de ingusta, daca ar fi sa consideam definitia lui legala. Sensul larg este acela ca deciziile ar trebui luate cat mai aproape de oameni cu putinta. Website-ul Comisiei Europene ofera urmatoarea definitie: „Principiul subsidiaritatii intentioneaza sa asigure faptul ca deciziile sunt luate cel mai aproape posibil de cetateni si ca se verifica in mod constant justificabilitatea actiunii la nivel de Comisie, prin evaluarea cailor disponibile de luare a deciziilor la nivel national, regional sau local [6 http://europa.eu.int/scadplus/leg/en/cig/g4000.htm].” Paginile Parlamentului European prezinta urmatoarea explicatie: „Scopul general al principiului subsidiaritatii este de a garanta un grad de independenta unei autoritati de nivel mai mic in relatia sa cu un organism superior, sau unei autoritati locale fata de o autoritate centrala. Aplicat la contextul comunitar, acest lucru inseamna ca statele membre raman responsabile pentru domeniile in care este mai eficient ca ele sa ia decizii, in timp ce Comunitatea primeste autoritate acolo unde statele nu se pot descura cu acelasi grad de functionalitate [7 idem 1].” Definitia clara stabilita prin Tratate si prin deciziile Curtii de Justitie are un sens mult mai restrans. Acelasi site al Parlamentului citat anterior subliniaza: „Principiul subsidiaritatii se aplica numai domeniilor comune Comisiei si statelor membre. Prin urmare nu se aplica domeniilor in care Comisia are o competenta exclusiva si nici domeniilor de competenta nationala.” Problema ar fi, asa cum s-a aratat in alineatele precedente, ca liniile de demarcatie dintre competentele comune si cele nationale sunt relativ neclare si volatile. Fiind data aceasta ambiguitate fundamentala, economistii, analistii politici si juristii au purtat aprinse discutii referitoare la acest concept important ani de zile.

1.1.2 Trei piloni

Un moment al claritatii in alocarea sarcinilor in UE s-a conturat prin stabilirea celor trei piloni ai competentelor [8 http://www.comhairle.ie/publications/relate/specialeusuppjan2004.pdf] reglementati de Tratatul de la Maastricht. Astfel erau in mod clar definite competentele comunitate si cele comune prin definirea unor arii functionale (pilonii al doilea si al treilea) unde UE nu ar putea in mod normal sa ia decizii, i.e. unde cooperarea ar fi mai mult de tipul standard interguvernamental, unde membrii trebuie sa decida cu unanimitate asupra oricarei politici comune.

Astfel, pilonul 1 (pilonul comunitar) include probleme de politica legate de piata unica - libera circulatie a persoanelor, bunurilor, serviciilor si capitalurilor intre tarile membre - si cooperarea in domenii precum cel agricol, protectia mediului, competitia si reglementari comerciale. Uniunea Economica si Monetara este de asemenea inclusa in acest pilon. Al doilea pilon se ocupa de Politica Externa si de Securitate Comuna. Al treilea pilon acopera Justitia si Afacerile Interne, i.e. cooperarea intre institutiile nationale responsabile de reglementarea problemelor de criminalitate.

Primul pilon este acela unde tarile membre ale UE au transferat puterea de decizie la nivel comunitar, transferand efectiv parti ale autoritatii lor suverane prin imputernicirea intitutiilor UE in conceperea si interpretarea leglior si reglementarilor. In mod specific, Comisia are monopolul asupra dreptului de a initia propuneri pentru noi legi. Consiliul si Parlamentul decid daca acestea sa fie adoptate, cel mai adesea prin majoritate. Votul prin majoritate este elementul care ne demonstreaza ca statele au transferat suveranitatea lor la nivel de UE. O tara membra UE poate sa voteze impotriva unei decizii care pana la urma sa fie aprobata, si astfel el va trebui sa aplice reglementarea respectiva, cu care nu a fost de acord. In multe domenii din pilonul comunitar, hotararile UE sunt direct aplicabile in toate tarile membre, iar Curtea de Justitie are puterea de a anula orice reglementare nationala contrara.

Desi detaliile sunt complexe, regula de baza in cel de-al doilea si de-al treilea pilon este ca mambrii pot alege sa coopereze, dar ei nu isi transfera suveranitatea la nivel de UE. In alte cuvinte, membrii nu trebuie sa respecte decizii cu care nu sunt de acord. Acest lucru nu inseamna ca ei nu coopereaza in general. Membrii UE si chiar non membri coopereaza in acorduri precum Acordul Schengen [9 Richard Baldwin & Charles Wyplosz, The Economics of European Integration, ed. McGraw-Hill, Londra, 2003, pag 76].

1.1.4 Reforma

Ambiguitatile din Tratate au dus in cele din urma la acumulare sistematica de competente la nivelul Uniunii, adica la un numar tot mai mare de domenii in care luarea deciziilor la nivelul UE este importanta. De fapt acestea au fost intentiile fondatorilor Uniunii, care visau o Europa tot mai integrata. Obiectivele tratatelor sunt foarte ambitioase si sunt prevazute anumite mijloace de atingere a acestor obiective. De aceea nu exista limite stricte legat de sarcinile care ar trebui sa fie alocate Uniunii. In ultimii ani, s-a pus din ce in ce mai mult intrebarea daca aceasta acumulare de competente la nivel comunitar este benefica, si de aceea Conferinta Interguvernamentala avea rolul de a da o definitie mai clara a competentelor exclusive.

1.2 ALOCAREA SARCINILOR INTRE NIVELURILE GUVERNAMENTALE

Atunci cand se hotaraste alocarea autoritatii de a lua anumite decizii, fie la nivel comunitar, fie la nivel national si sub-national, se au in vedere o serie de considerente. Dintre acestea vor fi analizate in continuare: diversitatea preferintelor si avantajul informational local, economiile de scara, efectele secundare, democratia ca si masura de control si competenta jurisdictionala.

1.2.1 Diversitatea preferintelor si avantajul informational local

Cand oamenii apartinand unor natiuni diferite au preferinte foarte diferite pentru un tip particular de serviciu public, un proces decizional centralizat care are ca rezultat o politica uniforma, are toate sansele sa produca un efect inferior celui ce ar putea fi observat daca procesul decizional ar fi descentralizat [10 R. Baldwin, op cit, pag 76].

Pentru a intelege mai bine acest aspect putem lua exemplul preferintei pentru transportul in comun cu autobuzul. Daca avem doua regiuni, unde, intr-una oamenii prefera sa mearga cu autobuzul, (din orice motiv, poate pentru ca este greu sa gasesti locuri de parcare) si alta, unde locuitorii folosesc foarte rar serviciile de transport in comun, putem sa ne imaginam ce se va intampla in cazul unei decizii centralizate asupra densitatii retelei de autobuze. Probabil ca o autoritate supra-regionala, raspunzatoare de cele doua regiuni din exemplu, va lua in considerare media preferintelor locuitorilor si va lua o decizie in incercarea sincera de a-i multumi pe toti. Insa, densitatea retelei de autobuze reglementate astfel va fi insuficienta pentru acoperirea cererii din prima regiune si prea mare comparativ cu cererea din a doua regiune. In situatia contrara in care decizia aceasta ar fi lasata la latitudinea autoritatilor locale, acestea ar sti exact cum sa dimensioneze transportul in comun astfel incat nici sa nu se iroseasca resurse, nici sa nu existe o retea insuficienta.

Concluzia acestei analize este intuitiva. Daca se alege aplicarea centralizata a unei politici se obtine un rezultat inferior situatiei unui proces decizional descentralizat, in conditiile date de preferintele diversificate ale oamenilor.

Desigur ca ar fi fost posibil ca autoritatea centrala sa ia decizii separate pentru cele doua regiuni, dar atunci nu ar mai fi existat un motiv real pentru centralizare. De fapt, ajungem la concluzia ca in acesta situatie descentralizarea politica este de preferat pe baza unui argument legat de costul informatiei. Fiind dat felul in care oamenii transmit informatia, autoritatile regionale sunt in mod sigur mai bine informate decat cele centrale despre conditiile locale (costuri si preferinte). Ar fi posibil pentru autoritatile centrale sa fie la fel de bine informate, dar acest lucru ar fi o risipa de resurse. Autoritatile locale au deja informatia, sau o pot obtine la un cost mult mai mic decat autoritatile centrale. Sa presupunem ca le-ar costa pe autoritatile centrale X euro in plus sa capete aceasta informatie, iar daca vor lua acelasi fel de decizie ca in cazul descentralizarii, situatia este mult mai rea si din perspectiva faptului ca ii va consta pe contribuabili X euro pe care ii vor plati ca taxe si impozite si pe care nu i-ar fi platit in cazul descentralizarii.

1.2.2 Economiile de scala

Oferta anului

Reducere 2020