Cuprins

Aceasta lucrare poate fi descarcata doar daca ai statut PREMIUM si are scop consultativ. Pentru a descarca aceasta lucrare trebuie sa fii utilizator inregistrat.

Extras din document

CUPRINS
INTRODUCERE 2
CAPITOLUL 1. CERCETAREA CRIMINOLOGIC? 4
1.1. Criminalitatea ca fenomen social 4
1.2. Grupul criminal 9
1.3. Psihologia activit??ii criminale ?n grup 12
1.4. Cauzele criminalit??ii ?n grup ?i organizate 14
CAPITOLUL 2. COSTURILE CRIMINALIT??II 20
2.1. Evaluarea criminalitatii 20
2.2. Costurile sociale ale criminalit??ii 24
2.3. Drama victimelor 25
CAPITOLUL 3. CERCETAREA ?I PREVENIREA CRIMINALIT??II 40
3.1. Costurile la nivelul institutiilor statului, fortelor de represiune / aplicare a legii 40
3.2.Costul criminaliz?rii activit??ilor f?r? victime. Cazul prostitu?iei ?i drogurilor 43
3.3. Costurile economico-sociale ale traficului ?i consumului de droguri 49
CONCLUZII 53
BIBLIOGRAFIE 56

Alte date

Toate legile moderne legate de represiunea penala si de prevenirea criminalitatii sunt orientate catre individualizarea masurilor aplicate in raport cu personalitatea delincventului, cu gravitatea faptei, cu periculozitatea individului si cu posibilitatea de reeducare a acestuia.

Datorita acestei necesitati de individualizare si de aplicare a legilor bazate pe cunoasterea personalitatii criminalului s-a modificat si modul in care este privita fapta criminala. Daca initial aceasta era privita exclusiv din perspectiva juridica, o data cu aparitia scolii pozitiviste si a antropologiei criminale, ea este considerata in primul rand o actiune umana si sociala, iar delincventul este privit mai intai ca om si apoi ca inculpat.

S-a pus problema care sunt cauzele acestui comportament criminal, deviant si care sunt mobilurile ce determina oamenii sa actioneze in aceasta maniera.

Raspunsul la aceste intrebari are o importanta deosebita, de el depinzand si modalitatea corecta de legiferare, masurile adecvate de preventie precum si posibilitatea integrarii sociale ulterioare a celor care au suferit condamnari.

Intrucat fenomenul criminal constituie obiect de studiu al stiintelor socio-umane, acesta a fost abordat initial din punct de vedere filozofic, punandu-se accent pe libertatea de vointa a individului care incalca normele de conduita sociala.

Intrucat toate persoanele actioneaza in baza acestui liber arbitru atunci, potrivit Scolii Clasice a Dreptului al carei reprezentant marcant a fost C. Beccaria, si infractorii sunt liberi sa cominta fapte deviante acceptand in acelasi timp si posibilitatea tragerii lor la raspundere de catre justitie. În concluzie sanctiunea penala nu mai are in acest caz rolul de razbunare colectiva , asa cum era privita in Evul Mediu ci devine un mijloc de tragere la raspundere si o modalitate de corectare a comportamentelor deviante.

Desi a adus multe imbunatatiri in modul de abordare al fenomenului criminal, aceasta teorie nu a putut sa aduca solutii concrete de stopare a criminalitatii. Aceasta modalitate filozofica de tratare a unui subiect atat de complex nu a fost satisfacatoare tocmai pentru ca nu avea rigurozitatea unei argumentatii stiintifice, bazate pe cercetari, studii, experimente. Aceasta lacuna este acoperita prin logica si metodologia stiintelor empirice, obiective, care se bazau pe tehnica observatiei, pe masuratori si experimente.

Folosirea acestor instrumente in studierea comportamentului uman si a fenomenelor sociale a determinat dezvoltarea stiintelor socio-umane: biologie, antropologie, psihiatrie, psihologie, sociologie etc.

CAPITOLUL 1. CERCETAREA CRIMINOLOGIC?

1.1. Criminalitatea ca fenomen social

Criminalitatea este constituita din ansamblul infractiunilor care se produc intr-o anumita perioada de timp si intr-un loc bine determinat. [1 Amza Tudor. Criminologie. Tratat de teorie si politica criminologica. - Bucuresti: Lumina Lex, 2002.]

Criminalitatea, ca fenomen social, a aparut odata cu structurarea primelor forme de organizare sociala. Anterior acestui fapt istoric nu se poate afirma existenta criminalitatii, deoarece „acolo unde nu exista morala si norme nu exista crime".

Desi criminalitatea nu a fost studiata in mod stiintific decat relativ recent (in ultimele doua secole), numeroase izvoare prezente pe intreaga perioada a evolutiei umanitatii releva interesul pentru acest fenomen.

Explicarea criminalitatii ca fenomen social trebuie sa se faca pornind de la fapte sociale anterioare. [2 V.Cioclei – Manual de criminologie, editia a II-a, editura ALL Beck, Bucuresti, 2003]

Variatiile criminalitatii depind de variatiile mediului geografici ale mediului social general, adica de conditiile exterioare care, la randul lor, sunt sursele unor stimuli ocazionali suplimentari. Deoarece criminologia isi propune sa observe, sa localizeze si sa clasifice delicventa in functie de problemele sociale care framanta societatea, metodele folosite vor fi, in mod normal, acelea folosite de istorici, de etnografi, de sociologi, etc., deci cele ale stiintelor sociale in general. În acest context, metodele folosite pentru studiul criminalitatii ca fenomen social sunt diverse si ele pot incepe cu: statisticile fenomenului criminal tinute la nivelul unor institutii; anchetele si interogatoriile, inclusiv prin cercetarea dosarelor si a arhivelor; monografiile si urmarirea studiilor; limitele care depind de personalitatea cercetatorului, dar si a obiectului observat s.a.m.d.

Sunt cercetatori care au detaliat pana aproape la inutilitate ceea ce se intelege prin metodele de cercetare si tehnicile folosite pentru utilizarea metodelor respective. Noile teorii criminologice ofera o baza importanta de date despre teoriile acestei stiinte pentru ca sa se poata evalua corect masurile pe care societatea le poate lua sau va trebui sa le ia pentru limitarea fenomenului infractional.

Cred insa ca este foarte important ca oamenii sa fie informati perfect asupra amplorii formelor si localizarii fenomenului criminal, ca si asupra evolutiei constante a diverselor sale aspecte. Cu toate acestea, in nici o tara din lume nu este posibila stabilirea acestor metode cu o precizie stiintifica riguroasa. Majoritatea metodelor mentionate mai sus permit cunoasterea criminalitatii legale; ele pot sa releve o criminalitate aparenta, evident mult mai ampla, dar care nu permite apropierea decat de departe de criminalitatea reala cand este vorba de criminalitatea globala. Mentionam insa, cu regret, ca cifra exista, ca o mare parte a criminalitatii reale scapa cercetatorilor, datele respective fiind cunoscute in general ca „cifra neagra” . [3 Amza Tudor - Criminologie teoretica. Teorii reprezentative si politica criminologica. - Bucuresti: Lumina Lex, 2000]

Pin intermediul orientarii psihologice sunt examinate teorii extreme care reduc geneza crimei la psihicul uman, ca si variante mai nuantate a caror linie de democratie fata de orientarea biologica si sociologica este mai greu de trasat, apartenenta rezultand in ultima instanta, din accentele puse pe o categorie sau alta de factori. [4 A.Pintea – Criminologie generala, Editura Sitech, Craiova, 2008

] Teoriile sau doctrinele psihologice au abordat diferite aspecte ale vietii psihice sau ale psihicului uman. Ele se inarmeaza cu o suma minima de cunostinte privitoare la diferitele resorturi psihice, iar, pe de alta parte, analiza lor critica, efectuata in scopul dezvaluirii meritelor si neajunsurilor pe care le prezinta, ne faciliteaza intelegerea corecta atat a rolului mediului extern in determinarea vietii psihice, cat si rolului pe care diferitele laturi ale acestei vieti il au sau il pot avea in explicarea unor comportamente.

Orientarea psihologica pleaca de la ideea ca intre comportamentul normal si cel delincvent nu exista o diferenta de natura, ci de grad, incadrand devianta in domeniul psihologiei si considerand-o ca rezultat al unui conflict intre individul marcat de anumite particularitati psihice si anturajul sau. Aceasta orientare infatiseaza merite, indeosebi sub raportul metodologic, intalnim, astfel, un mod interesant de abordare a problematicii infractorului si anume, cel indisciplinar - psihologic, medical si sociologic; retinem, de asemenea, preocuparea pentru latura practica a problematicii infractorului, de valoarea pe care un diagnostic criminologic o poate avea in individualizarea pedepse, cat si in cea de resocializare a infractorilor.

Analiza comportamentului criminal implica suficiente elemente de ordin individual, strans legate de personalitatea faptuitorului, pentru ca intreaga paleta de atitudini si actiuni deviante sa poata fi analizata in toata complexitatea si profunzimea lor numai in cadrul conflictului dintre individ si societate, intre persoana si autoritatea instituita. În concluzie, prin analiza comportamentului se vehiculeaza, din unghiuri preponderent subiective, o diversitate de modele care imping in prim-planul genezei delicventei, particularitatile de ordin psihic si deficientele sau reactiile de personalitate ale infractorului.

Dificultatea clasificarii factorilor criminogeni rezulta atat din variabilitatea acestora cat si din faptul ca fenomenul infractional este un rezultat al actiunii lor conjugate. Cuantificarea precisa a rolului fiecaruia reprezinta aproape o imposibilitate stiintifica. Din acest motiv, abordarea individuala a factorilor criminogeni – in general, evitata in literatura de specialitate – trebuie inteleasa in sensul pedagogic al acesteia, scopul fiind acela de a releva corelatiile existente intre o variabila sau o grupa de variabile si criminalitate. Chiar si in aceasta viziune, dificultatile de clasificare si interpretare raman. J. Pinatel clasifica factorii criminogeni in factori geografici, economici, culturali si politici.

Din multiplele cercetari asupra criminalului, atat cele de criminologie generala, cat si cele de criminologie speciala (psihologie criminala) ori, mai ales, cele de criminologie clinica rezulta ca intre criminal si noncriminal nu sunt deosebiri de natura, ci de grad. [5 Mitrofan N., Zdrenghea V., Butoi T. - Psihologie judiciara , Bucuresti: Casa de editura si presa "Sansa" SRL, 1994.]

Potrivit acesteia, si unul si altul sunt impinsi la actiuni si activitati de anumite nevoi, mobilul, si unul si altul sunt ajutati sau neajutati de anumite capacitati, de anumite acte de vointa, etc. Aceste elemente psihice, fizice si altele la criminali sunt uneori mai puternice, de exemplu impulsurile, mobilurile – agresivitatea, sexualitate – si altele mai slabe – de exemplu vointa, stapanirea de sine si altele.

Pe aceasta linie de gandire s-a observat ca nu toate aceste elemente psihice stau toate pe acelasi plan si nu trebuie observate in mod izolat, ci pe ansamblu si, indeosebi, in felul cum se grupeaza, ca mai importanta este „constelatia” lor, spre exemplu impulsuri puternice si vointa slaba ; asemenea constelatii si structurari au un anumit accent de durata si stabilitate, de exemplu, la recidivisti aceste elemente sunt mai vadite. Se mai constata ca unii recidivisti comit uneori aceleasi crime si ca dovedesc precocitate in manifestarile criminale; ei manifesta un fel de inclinatie spre crima si, mai ales, spre anumite crime; totodata, acestia arata persistenta pe calea criminalitatii si ocolirea muncii, neincadrare in randul oamenilor cinstiti, dovedesc periculozitate sociala, fiindca au o inclinatie si pornire spre crima.

Astfel de trasaturi si manifestari caracterizeaza pe criminali si ii deosebesc de noncriminali. Dar deosebirea, nu este dupa cum am mai spus, de natura, criminalii nu sunt o alta speta de oameni, ci o deosebire de grad sau de prag, care caracterizeaza pe criminali.

Crima – spune Pinatel – este un act omenesc, iar criminalii sunt oameni ca si noncriminalii, dar ei se disting de altii deoarece comiterea crimei este expresia unei diferente de grad, deci cantitativa si nu calitativa; exista o diferenta de grad intre psihismul criminalilor si acela al noncriminalilor.

Cercetarea criminologica trebuie sa scoata in evidenta tocmai aceste deosebiri de grad, care caracterizeaza pe criminali. În felul acesta, criminalul este o persoana care se deosebeste totusi de noncriminal, este o personalitate inclinata spre crima, adica o personalitate criminala. [6 Nistoreanu Gheorghe, Paun Costica - Criminologie , Bucuresti: Europa Nova, 2000. ]

La sfarsitul secolului ai XIX-lea si inceputul secolului XX, studiile criminologice au fost gazduite de alte discipline stiintifice. Starea si dinamica fenomenului infractional au fost studiate mai ales cu mijloace statistice, influenta mediului social asupra criminalitatii s-a dezvoltat in cadrul sociologiei, iar studiul persoanei infractorului a fost realizat antropologic, psihologic si psihiatric.

Datorita influentei exercitate de Lombroso, cat si faptului ca publicatia "Archives d'Antropologie criminelle et de sciencespenale ", infiintata la Lyon in 1886, a concentrat principalele preocupari stiintifice referitoare la criminalitate, criminologia a purtat o perioada numele de antropologie criminologica. De altfel, sub aceasta denumire s-au desfasurat si congresele internationale care au avut loc la Roma (1885), Paris (1889), Bruxelles (1892), Geneva (1896), Amsterdam (1901), Torino (1906) si Koln(1911).

În aceasta perioada, "criminologia nu se constituise ca disciplina autonoma, ci se prezenta sub forma unor capitole in cadrul altor stiinte care abordau fiecare, in domeniul lor propriu, descrierea si explicarea realitatii infractionale" [7 Rodica M.Stanoiu, - Introducere in criminology, Editura Academiei, Bucuresti, 1989, p.13.]. Prin acumu­larea de cunostinte referitoare la criminalitate s-a initiat un proces de structurare a unor "criminologii specializate (biologica, psihologica, sociologica) independente, dar inevitabil tributare disciplinelor din care au provenit" [8 J.Pinatel, Traite de droit, op.cit., Paris, 1963, p.10.].

În anul 1934 s-a creat Societatea Internationala de Criminologie, cu sediul la Paris, avand ca principal obiectiv promovarea internationala a studiului stiintific al criminalitatii. Congresele acestei societati au abordat teme precum: crima organizata, criminalitatea "gulerelor albe", criminalitatea transnationala, dar si delincventa juvenila etc.

Din anul 1952, societatea desfasoara, sub egida O,N.U., cursuri internationale de criminologie, in cadrul carora se analizeaza cadrul teoretic si. conceptual, principiile generale si metodele stiintifice de studiere a criminalitatii, precum si particularitatile diferitelor regiuni ale lumii in planul fenomenului infractional.

În anul 1950, Adunarea Generala a ONU a adoptat Rezolutia 415 (V), prin care atributiile Comisiei Internationale pentru Penitenciare au fost preluate de Consiliul Economic si Social (ECOSOC): Fondurile ONU alocate studiului criminalitatii au facut posibila organizarea unor congrese internationale ce au avut un rol deosebit in dezvoltarea criminologiei.

Suportul teoretic al criminologiei a fost intarit de crearea unor centre de cercetare stiintifica in domeniu. Mentionam in acest sens Centrul International de Criminologie comparata de la Montreal si Centrul International de Criminologie

În anul 1968, sub egida ECOSOC s-a creat, la Roma, Institutul de Cercetari pentru Apararea Sociala (UNSDRI), care in anul 1989 a fost transformat in Institutul International de Cercetari asupra Crimei si Justitiei (UNICRI).

La nivel national, dupa o perioada indelungata de cateva decenii, cand studiile si cercetarile criminologice au avut un caracter ocazional, in 1990 a fost infiintata Societatea Romana de Criminologie si Criminalistica, afiliata la Societatea de Criminologie. În acelasi timp a fost revitalizat invatamantul universitar de criminologie si au fost infiintate colective de cercetari criminologice in cadrul Inspectoratului General al Politiei Romane, la Parchetul General, si la Administratia Generala a Penitenciarelor din Ministerul de Justitie.

"Opiniile teoreticienilor converg spre concluzia ca saltul de la criminologiile specializate la criminologia generala se dovedeste a fi dificil, iar eforturile integratoare ale unor reputati specialisti - J. Pinatel, H. Mannheim, D. Szabp, J., s-au soldat cu un succes limitat" [9 Rodica M.Stanoiu, op.cit., p.15.].

Aceasta stare de fapt rezulta - asa cum sustine si Rodica M. Stanoiu - din complexitatea obiectului de cercetare, din dificultatea de a integra in planul explicatiei cauzale diferite laturi ale acestui obiect, din "dependenta criminologiei fata de stadiul dezvoltarii stiintelor despre om si societate, de formarea unor specialisti in domeniu" [10 Rodica M.Stanoiu, op.cit., p.16.].

Considerand criminalitatea un fenomen complex, "cu multiple determinari, aflat in continua evolutie" [11 Queloz, op.cit., pe larg.], "criminologia contemporana tinde spre o orientare realista si pragmatica, urmarind adaptarea permanenta a cadrului sau de referinta si a modelelor teoretice si metodologice utilizate" [12 U.Zvekic, Introductiory notes, Essaya on crime and development, UNICRI, Publ. nr.36, Roma, 1990, p.3-21.], ceea ce va contribui, cu siguranta, la indeplinirea obiectivelor pe care aceasta stiinta si le-a asumat.

1.2. Grupul criminal

Cercetarea grupului criminal poate fi axata pe parametrii, folositi in psihosociologie pentru caracterizarea grupului social. ?inind cont de acestia, putem defini grupul criminal ca un ansamblu de indivizi, inclusi intr-o activitate ce vine in dezacord cu normativitatea sociala si juridica, uniti intr-o structura ierarhica care prevede divizarea rolulrilor si a functiilor si asigura respectarea valorilor si normelor intragrupale cu caracter antisocial. Caracteristicile acestei formatiuni, desi tangentiale cu cele ale grupului social, isi au specificul lor dictat de activitatea criminala.

1. Membrii grupului sint constienti de apartenenta lor la o structura criminala, comportamentul lor este determinat de interesele si asteptarile grupului;

2. În grup exista o impartire a rolurilor si, respectiv, sint stabilite functiile fiecarui membru, cu atit mai strict, cu cit mai inalt e nivelul de organizare al grupului, fapt care determina o structura a status-urilor, o ierarhie controlata printr-o retea de raporturi intragrupale;