Cuprins

Aceasta lucrare poate fi descarcata doar daca ai statut PREMIUM si are scop consultativ. Pentru a descarca aceasta lucrare trebuie sa fii utilizator inregistrat.

Extras din document

Cuprins
Introducere .....5
Capitolul I - Conceptul modern de poezie ......11
Capitolul II - Etapa jubilatorie .........20
Capitolul III - Lirica de maturitate ...36
Capitolul IV - Ultima etapa ............81
Capitolul V - Limba poezeasca.....90
Concluzii......106
Bibliografie...107

Alte date

?

Motto:

“eu nu caut absolut nimic in poezia mea,

ea ma foloseste,

ea singura, nu eu pe ea”

Nichita Stanescu

Introducere

Nichita Stanescu apare ca un poet controversat, “ca un alt Narcis indragostit de imagine”, cand brechtian, cand romantic, cand folcloric, cand in ipotaza unui Vishnu, a unui Toma Alimos, a lui Faust, Hamlet, Don Quijote, a lui Oedip, Ptolemeu, visand, cantand, revoltandu-se, autoinvestighand.

“Dulcele stil clasic” coexista cu dicteul automat al suprarealistilor. Poetul pare ca face parte din categoria artizanilor, reluand teme si motive eterne carora le valorifica dimensiunile prin noi armonii. Poetul are curajul de a contura noi universuri, de a explora terenuri virgine, inedite, de a descoperi un sistem de relatii logice, nebisnuit. Poezia lui Nichita Stanescu creeaza o anumita atmosfera specifica, in care abstractia are un loc aparte, fiind omniprezenta, cititorului prezentandu-i-se abstractii materializate:

“Îmi invatam cuvintele sa iubeasca

le aratam inima

si nu ma lasam pana cand silabele lor

nu incepeau sa bata”

(Ars poetica)

Adevarurile apar deopotriva de abstracte si de concrete, de absolute si de relative. Mijloacele traditionale par a fi inoperante. Poetul va elimina propozitiile de legatura considerate inutile, poezia devenind astfel o surpriza in lant, ca o insumare de paradoxuri, de adevaruri conflictuale. Dorindu-se un “homo cosmicus”, poetul are ambitia de a fi un om total, visand sa ia pulsul umanitatii. Astfel, universul liricii lui Nichita Stanescu e ca o padure de simboluri vizuale, olfactive, vegetale, animale, concrete, abstracte. În piatra poetul citeste performanta, in ou – mirajul perfectiunii, in rai si pasari – nevoia umana de a evada din contingent, in frig – atractia lucidului.

În poezia stanesciana, cifrele au valoarea unor semne magice, mai ales cifra 1, ca si litera A, constituind o tema predilecta pentru poetul atras de origine, de inaugurare, de “primum movens”. Exista insa si pozitii contrarii, precum poezia Matematica poetica, in volumul Maretia frigului, in care apare o demonstratie filosofico – matematica in legatura cu incapacitatea numerelor de a inregistra complexitatea existentei.

Diversitatii tematice ii corespunde un plan al trairilor, al monologului liric. Poetul apare astfel cand melancolic, cand grav, cand delicat si diafan, cand brutal, cand direct, cand insinuant, cand entuziast, cand retinut , cand decis, cand indecis, cand ingaduitor, cand intolerant. De aceea, desi poetul face parte din generatia lui Labis, alaturi de Cezar Baltag, de Ion Gheorghe, din generatia “primelor iubiri”, “a luptei cu iner tia”, a cultului pentru etic, a cultului pentru folclor, Nichita Stanescu se simte contemporan cu Eminescu, cu Baudelaire, cu Blaga, cu Valéry, cu Pillat, cu Rilke, cu Ghilgames, cu toate vocile umanitati. Întreaga sa lirica penduleaza intre polii contrariilor: intre da si nu, intre lumina si intuneric, intre stare de veghe si vis.

Daca din punct de vedere tematic opera stanesciana este extrem de variata, din punct de vedere stilistic ea se caracterizeaza printr-o unitate perfecta. Stilul devine usor de recunoscut si foarte original, poetul incadrandu-se printre cei care “zdrobesc conventiile”, realizand o poezie aparent simpla, dar care invita la numeroase si profunde reflectii. Abstractul devine joc, apoi o muzica, o atmosfera si apoi o valoare literara incontestabila. Totul devine lirism. Nimic epic in volumul “Epica magna”, epicul ramanand doar un vis irealizabil, doar o utopie, chiar si in genul scurt (“povestirea blitz”), poetul sustinand la un moment dat, in “Urzica”, o rubrica in care repovestea anecdote romanesti de larga circulatie.

Multe din poeziile lui Nichita Stanescu seamana cu fotografiile in infrarosu, ilustrand o structura posibila sau imaginara a lumii, un vizionarism modern care duce in ultima instanta la ermetism. Poetul isi incearca, astfel, puterea de a imagina privelisti numai vazute, care socheaza prin concretetea senzatiei. Se obtine un fel de alchimie poetica intr-un registru de maxima intensitate lirica. În nesfarsitele combinatii lingvistice apare, deseori, si un spiritludic, Stanescu realizandu-si “limba poezeasca”, conferind cuvintelor o mare libertate, trecand chiar peste regulile gramaticale, largind aria semantica a cuvintelor, dincolo de indicatiile dictionarelor.

Se poate vorbi, asadar, la Nichita Stanescu de un lux al mijloacelor poetice, care atinge nivelul sau maxim prin crearea unei impresii de simplitate. Limbajul sau are o mare precizie: o precizie de laser, poetul jucandu-se, parca, pe claviatura cuvintelor, joc pe care il transforma in mare arta, poetul devenind un virtuoz. Din acest punct de vedere, abordarea hai-ku-ului il califica pe Nichita Stanescu intr-unul dintre cei mai subtili creatori de poezie, detinand puterea de a concentra si de a reda cele mai abstracte imagini.

Esenta lirismului stanescian izvoraste din inalta si profunda traire a emotiei, capacitatea de incifrare a demersului poetic apropiindu-l de Ion Barbu, in timp ce inovatiile la nivelul limbajului il situeaza in descendenta lui Tudor Arghezi. Noutatea pe care o aduce tanarul poet consta in aceea ca el nu “canta” o stare sufleteasca sau o idee din afara, urmarindu-i vibratia, ci insasi trairea, ca act poetic in plina desfasurare, eul liric devenind astfel si un actant. De aceea, Eugen Simion ii defineste lirismul prin consacrata formula “poezia poeziei”.

Poetica lui Nichita Stanescu consta, dupa Stefan Augustin Doinas, in “sensibilizarea universului interior-idei, sentimente cu ajutorul imaginilor; la randul lor acestea devin nespus de materiale, datorita unui reflexive lexic ce evita programatic conceptele”1. Avem de a face cu un “reflexiv sui-generis”, afirma Matei Calinescu, caci “el nu opereaza decat rareori cu notiuni sau categorii filosofice, iar mult mai adesea cu imagini concrete, aproape delirant de concrete”. Creatia stanesciana este pusa astfel sub scaunul universal al fanteziei plastice. Printr-un “dublu raport: de substantializare a limbajului si de poetizare a realului, scrie criticul Nicolae Manolescu, poezia lui Nichita Stanescu nu mai exprima, nu mai arata, nu mai sugereaza lumea; ea a devenit lume, a facut din lume instrumentul ei musical”2. În termenii imaginatiei materiale bachelardiene, Ion Pop vorbeste de o “intuitie substantialista” 3, gratie careia trairile cele mai abstracte, mai non-figurative, sunt ipostaziate in niste actori simili-mitici. Dinu Flamand vede poetica stanesciana ca pe un “reluat si amplificat studiu despre dinamica imaginatiei” 4.

O prima particularitate a volumelor sale de inceput (Sensul iubirii, O viziune a sentimentelor) este exuberanta juvenica, interpretata de E. Simion ca “o poetica a zborului, a diafanului, in forme exuberante”. Tanarul Nichita are revelatia iesirii din somn, dintr-o varsta nearticulata, cea a adolescentei, motivele rasaritului si al luminii prefigurand “o poetica a transparentei”. Iubirea apare ca o traire frenetica, generand o stare de plutire, de imponderabilitate, forta ei de transcendere reprezentand o cale de a accede spre Absolut.

Poezia din urmatoarele volume (Dreptul la timp, 11 elegii, Oul si sfera, Laus Ptalemaei, Necuvintele) se intelectualizeaza si se abstractizeaza tot mai evident, transformandu-se in poezia cunoasterii, de meditatia asupra raporturilor sinelui cu universul si a cailor de acces spre a patrunde misterele acestuia, asupra neputintei de a cuprinde in cuvant esenta adevarurilor, de a distinge absolutul prin logos; cuvantul si sinele devin motivele fundamentale ale unei drame de origine existentiala. Într-un eseu, poetul insusi marturisea: “Poezia in esenta ei tine de cuvinte, esenta poeziei nu trebuie mai intai cautata in limba. Limba pentru poezie nu este altceva decat un vehicul.”

Ultima faza a lirismului stanescian (volumul Maretia frigului, Epica Magna, Opere imperfecte, Noduri si semne ) este invadata tot mai obsedant de tema mortii si a trecerii inevitabile a timpului, anticipata in unul din primele volume, Dreptul la timp, precum si in esenta sa: “A trai inseamna timp. Timpul este tot ce nu intelegem. Timpul este tot ceea ce nu suntem noi? Timpul este insusi Dumnezeu?”

Note

1. Stefan Aug. Doinas, Lectura Poeziei, Ed. “Cartea Romaneasca”, Bucuresti, 1980, p.197-198

2. Nicolae Manolescu, Nichita Stanescu, in “Romania literara”, nr. 29/1975