Cuprins

Aceasta lucrare poate fi descarcata doar daca ai statut PREMIUM si are scop consultativ. Pentru a descarca aceasta lucrare trebuie sa fii utilizator inregistrat.

Extras din document

CUPRINS
INTRODUCERE
a) Contextul politico-religios al intemeierii Mitropoliei Tarii Rominesti.
b) Ierarhi in secolele XIV-XV
Iachint de Vicina (1359-1372)
Hariton (1372-1381)
Antim (1381-1402)
Teodor (1402-?)
Eftimie (mai 1412-?)
Iosif (1464-?)
Macarie (1482-?)
Ilarion (1493-?)
CAPITOLUL I
HEGEMONIA GRECEASCA iN SECOLUL AL XVI-LEA
Nifon (1503-1505)
Nifon II in Tara Romineasca
Ucenicii patriarhului Nifon
Neagoe Basarab si patriarhul Nifon
Slujba Sfintului Nifon
CAPITOLUL II
IERARHI GRECI iN SECOLUL AL XVII-LEA
Luca din Cipru (1603-1629)
Grigorie I al Ungrovlahiei (1629-1636)
CAPITOLUL III
iNCERCARI DE IESIRE DE SUB TUTELA GRECEASCA iN SECOLUL XVIII
Mitrofan (1716-1719)
Neofit Cretanul (1738-1753)
Filaret (1754-1760)
CAPITOLUL IV
IESIREA DE SUB HEGEMONIA GRECEEASCA
Dositei Filitti (1793-1810)
Ignatie (1810-1812)
Nectarie (1812-1819)
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE

Alte date

?{p}

{p}

?INTRODUCERE

a) Contextul politico-religios al intemeierii Mitropoliei Tarii Romanesti.

Cu inceputul secolului al XIV-lea istoria romanilor din Tara Romaneasca intra intr-o noua faza. În locul voievodatelor de pana atunci de o parte si de alta a Oltului, avem de acum inainte o singura formatiune politica, care este principatul Tarii Romanesti. Numele domnitorului tarii este Basarab. O data cu el se incepe nu numai consolidarea din interior a statului, ci si din afara [1 Dobrescu, Nicolae, Întemeierea Mitropoliilor si a celor dintai manastiri din tara, Bucuresti, 1906, p. 35. ]. El invinge in 1330 pe Carol Robert, regele Ungariei, afirmand prin aceasta cu succes independenta principatului sau impotriva tendintelor de suzeranitate din partea ungurilor.

Lui Basarab, ii urmeaza fiul sau Alexandru (1338-1364). În timpul domniei acestuia se intemeiaza in anul 1359 mitropolia Ungrovlahiei.

Atunci cand Nicolae Alexandru s-a adresat Patriarhiei de Constantinopol, cerandu-i sa recunoasca transferul lui Iachint de la Vicina la Curtea de Arges, a facut-o pentru doua motive. Mai intai pentru ca mitropolitul de Vicina depindea direct, in ordine ierarhica, de Patriarhie; numai acesta, prin sinodul ei, avea sa hotarasca asupra acestui scaun mitropolitan. Era, deci o ratiune formala de ordin administrativ – bisericesc. Dar mai era o alta, de alta natura, mai inalta. Patriarhia de la Constantinopol reprezenta institutia de capetenie a Ortodoxiei, era conducatoarea acestei ramuri a Bisericii crestine, cealalta ramura avand in fruntea ei pe Papa. Dupa cum catolicii se adresau Papei pentru orice chestiune de organizare superioara bisericeasca, tot asa ortodocsii se adresau patriarhului ecumenic de la Constantinopol. Desigur, unii stapanitori politici, cum au fost cei din Balcani – sarbi, bulgari, romani – puteau la un moment dat, sa decida in materie de organizare si ierarhie bisericeasca, si fara asentimentul acestuia. Dar consacrarea superioara, legitimitatea, numai Patriarhia ecumenica putea s-o dea. De aceea si dorinta ca, pana la urma, sa fie obtinuta, ca starea de fapt sa capete si autoritatea starii de drept.

Atat in hotararea sinodala din mai 1359, cat si in scrisoarea adresata in acelasi timp de patriarh voievodului muntean, se arata ca transferarea lui Iachint se face cu asentimentul intre acesta si Nicolae Alexandru [2 Hurmuzaki, Iorga, Documente, XIV, 1, p. 4-6.]. Asentimentul era neaparat necesar, deoarece, la Bizant imparatul avea ultimul cuvant si in chestiunile religioase, nu numai in cele laice.

Mentinerea bunelor raporturi dintre Nicolae Alexandru si imparat isi are si ea explicatia ei. Fusese o vreme cand raporturile Tarii Romanesti cu Bizantul nu erau deloc bune. În 1323, Basarab trimisese un contingent de oaste sa ajute pe Mihail, tarul bulgarilor, in lupta impotriva Imperiului bizantin. Din aceasta cauza si raporturile cu Patriarhia ecumenica lasasera de dorit. Asa se explica fraza lui Iachint in scrisoarea sa din 1370, unde referindu-se la aceste raporturi, de dinainte de intelegerea din 1359, spune: „se va parea si se va socoti lucru de lauda ca, odinioara, l-am adus prin cuvintele mele, pe marele voievod la daruri si la prietenie fata de marea ta sfintenie” [3 Ibidem, p. 8.]. Dar, si imparatul bizantin avea interes sa se ajunga la un acord cu domnul muntean si ca Biserica Tarii Romanesti sa depinda ierarhic de Patriarhia din Constantinopol. Chiar in anul cand se aproba transferarea mitropolitului de la Vicina, in 1359, turcii isi faceau prima aparitie sub zidurile Constantinopolului. Împaratul Ioan al V-lea Paleologul, cauta sa-si gaseasca aliati pretutindeni, in lupta impotriva turcilor. De aceea el se va indrepta spre Roma, proclamand in octombrie 1369 unirea cu Biserica Catolica, unire care nu a avut urmari. În acelasi scop el va urmarit sa nu aiba in Balcani, in afara de turci, alti dusmani, ci, dimpotriva, aliati [4 Giurascu, C. Constantin, Întemeirea Mitropoliei Ungrovlahiei, in BOR, 7-10/1959, p. 687.].

În cadrul acestor preocupari, intelegerea cu Tara Romaneasca adresata de mai inainte era binevenita. Actul din 1359 are deci si o latura politica [5 Idem, Istoria romanilor, I, p. 380. ], latura care nu a lipsit, de altfel, niciodata marile hotarari privind Biserica, nu numai in Evul Mediu, dar, in general, in toate timpurile.

La randul ei, Patriarhia ecumenica avea un dublu interes. Pe de o parte, ea aduce Biserica Ungrovlahiei in jurisdictia sa directa – si aceasta Biserica insemna mult mai mult cu, ca populatie, importanta, prestigiu si venituri – deci posibilitatea de a-i veni in ajutor la nevoie, cum s-a intamplat de atatea ori mai tarziu – decat mica eparhie a Vicinei, amenintata de tatari.

Pe de alta parte, aceasta integrare directa a Bisericii muntene in ierarhia constantinopolitana inseamna o intarire a rezistentei ortodoxe intre Dunare si Carpati, la propaganda staruitoare a catolicismului, care avea, in doamna Clara, a doua sotie a lui Nicolae Alexandru, un aliat pretios. Atat in hotararea sinodala, cat si in scrisoarea adresata voievodului sunt aluzii evidente la aceasta propaganda. În cea dintai aratandu-se foloasele prezentei unui mitropolit in fruntea Bisericii muntene, se spune: „Mergand in frunte arhiereul si invatandu-i pe dansii calea Evangheliei si departandu-i si oprindu-i de la lucrurile interzise ale pacatului si a toata dogma de altfel si straina de Biserica lui Hristos…” Iar mai jos: „spre pazirea credintei noastre sigure” [6 Hurmuzaki, Iorga, op. cit., p. 2.]. În cea de-a doua, voievodul este deschis catre de catre patriarh ca un dreptcredincios „cum nu se cuvine oricui care voieste calduros si cu adevarata credinta sa primeasca evlavia si sa respinga adunarile ereticilor si dogmele straine si din alte locuri” [7 Ibidem, p. 4.]. Apoi, adresandu-se, direct, patriarhul ii spune lui Nicolae Alexandru urmatoarele: „domnia ta, fiind cercetata a se afla fiu drept al sfintei lui Hristos Bisericii, sa fii neincetat la dogmele cele primite de la tati si mostenite din parinti si sanatoase” [8 Ibidem, p. 6.]. E o punere directa in garda, impotriva influentei pe care ar putea-o exercita sotia sa, doamna Clara sau predicatorii catolici ocrotiti de dansa.

Este normal, deci, ca actul din 1359 sa fi impresionat defavorabil cercurile catolice de la curtea lui Ludovic cel Mare, regele Ungariei. Credem ca din acest moment incepe o noua faza a relatiilor dintre domnul Tarii Romanesti si Ludovic. Ele devenind din ce in ce mai reci, ajungandu-se spre sfarsitul domniei lui Nicolae Alexandru, la o ruptura, in sensul ca acesta din urma nu mai recunoaste pe Ludovic drept suveran. O stim in mod sigur din proclamatia de razboi a regelui Ungariei (5 ianuarie 1365) impotriva noului domn muntean Vlaicu, despre care se afirma ca a urmat „obiceiurile rele” ale tatalui sau, Alexandru [9 Giurascu, C. Constantin, op. cit., p. 92-93. ].

Este caracteristica si impresionanta grija pe care o arata Patriarhia ecumenica, atat in hotararea sinodala, cat si in scrisoarea trimisa lui Nicolae Alexandru, ca nu cumva, pe viitor, Biserica Ungrovlahiei sa iasa de sub autoritatea ei. Patru pasaje in primul document si trei in cel de-al doilea, sunt consacrate exclusiv acestor preocupari. În hotararea sinodala se arata mai intai ca voievodul insusi este cel care s-a rugat „nu numai o data, ci adesea prin scrisorile sale” ca, „de acum inainte si pe viitor” sa fie si el si toata tara lui, „sub judecata bisericeasca si calauzirea marii Biserici”, adica a patriarhiei ecumenice, „si sa primeasca un arhiereu care sa fie hirotonisit” de patriarh si sa faca parte din sinodul patriarhal.

Dupa aceea, cateva randuri mai jos, se spune ca tot voievodul a convenit ca dupa moartea lui Iachint, „sa se aleaga altul si hirotonisindu-se de preasfanta si marea Biserica…”, sa trimita de aici – asadar de la Patriarhia Constantinopolului – ca pastor si arhiereu legiuit a toata Ungrovlahia. Al treilea pasaj cuprinde afirmatia ca acelasi voievod a fagaduit „a dat asigurare cu juramant si in scris, ca va ramane, si acum si pe viitor, cat va sta domnia, zisa (tara), toata Ungrovlahia, supt preasfintita mare Biserica… de sub carmuirea noastra”. Si, in sfarsit, in al patrulea pasaj al hotararii sinodale se repeta „asigurarea cu juramant si fagaduinta scrisa”, data de Nicolae Alexandru „catre sfanta… catoliceasca si apostoleasca Biserica” – Patriarhia ecumenica din Constantinopol – „ca sa fie intotdeauna Biserica Ungrovlahiei supt dansa si sa primeasca de la dansa un arhiereu adevarat” si astfel sa se urmeze si mai departe, „neschimbat”, bine stiindu-se ca cel ce ar indrazni sa faca astfel, va primi „afurisenia prea grea a Sinodului” [10 Hurmuzaki, Iorga, op. cit., p. 1-4.]. Aceleasi idei, cu alti termeni, revin si in scrisoarea adresata lui Nicolae Alexandru. Si acolo se precizeaza ca, dupa savarsirea lui Iachint din viata, sa urmeze ca mitropolit acela „pe care l-ar alege si l-ar hirotonii cu vot sinodal” patriarhul; de asemenea, sa se dea incredintare „cu juramant si multa siguranta” ca si urmasii la tron ai domnului vor face la fel si ca nu vor voi niciodata „a primi un arhiereu din alta parte”; in sfarsit sa-si indeplineasca Nicolae Alexandru fagaduinta, si sa trimita la Patriarhie, „scrisoare cu juramant, intarita in toate privintele”, insirand toate cele prevazute mai sus [11 Ibidem, p. 4-6. ].

Insistenta si precautiile acestea dovedesc ca la Patriarhie era vie amintirea celor petrecute cu Bisericile sarba si bulgara, care la un moment dat, nu au mai vrut sa mai tina seama de suprematia Constantinopolului si actionasera independent. Chiar atunci cand se ratifica transferul lui Iachint, Biserica sarba se afla sub afurisenia Patriarhiei, afurisenie care va fi ridicata abia in 1375. iar cu Biserica bulgara, care inca din 1235 se proclamase independenta, se ajunsese iarasi chiar sub Patriarhul Calist (1350-1354 si 1355-1363), la o noua rupere a relatiilor. Astfel, pe drept cuvant, Patriarhia ecumenica se temea ca acest fapt sa nu se intample si cu Biserica Tarii Romanesti. Ca temerile ei erau intemeiate, o va dovedi, de altfel, chiar comportarea mitropolitului Iachint care, tot timpul cat a fost mitropolit la Arges, dinainte de mai 1359 si pana in vara anului 1372, nu a fost niciodata la Constantinopol. Cel putin actele pe care le cunoastem pana astazi nu-l mentioneaza niciodata luand parte la sinoadele patriarhale, iar scrisoarea lui de scuza din 1370 e cea mai buna dovada a absentei sale [12 Ibidem, p. 7-8.].

Prin urmare, actul din mai 1359 a fost de folos atat Tarii Romanesti cat si Patriarhiei ecumenice si Imperiului bizantin. Au coincis interesele, conditie necesara si permanenta a realizarilor durabile [13 Giurascu, C. Constantin, art. cit., p. 688.].

b) Ierarhi in secolele XIV-XV

Iachint de Vicina (1359-1372)

Cum, de altfel, este cunoscut, primul mitropolit al Ungrovlahiei este de neam grec si mai inainte a fost mitropolit de Vicina, localitate situata in partile nordice ale Dobrogei.

În hotararea sinodala de transferare a lui Iachint, din mai 1359, se precizase ca el face parte din sinodul patriarhal, prin urmare se subintelegea obligatia de a participa la sedintele acestuia. Era apoi normal ca dupa transferare – de fapt dupa calificarea pe care o daduse Patriarhia faptului implinit – Iachint sa se fi dus la Constantinopol intr-o vizita de curtoazie. Însa, el nu face nici una, nici alta, deoarece, dupa recunoasterea sa ca mitropolit al Ungrovlahiei, timp de zece ani nu mai avem stiri documentare. Abia in septembrie 1369, cand Vlaicu Voda da o „scrisoare ctitoriceasca” manastirii Cutlumus din Muntele Athos, era amintit si mitropolitul Iachint [14 Pacurariu, Pr. Prof. Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Romane, vol. I, p. 263.].

Înainte de luna august a anului 1370, mitropolitul Iachint trimite Patriarhului ecumenic o scrisoare de scuza, in care arata motivele pentru care nu a venit la Constantinopol. „Ca n-am venit, stapane sfintite, de la inceput acolo, dupa porunca mariei tale sfintii – scrie Iachint – [pricina e ca] m-a oprit voievodul, punand inainte lungimea drumului si frica de ciuma; si de aceea n-am venit la inchinarea marii tale sfintii”. Dupa aceasta explicatie, a carei accentuare stilistica acopera de fapt – credem – cauza principala, neexprimata a neparticiparii sale la Sinodul patriarhal, Iachint continua: „iar nici in coace (in ultimii ani) [n-am venit] pentru covarsitoarea slabiciune ce ma tine, caci sunt slab de tot si fara puteri” [15 Hurmuzaki, Iorga, op. cit., p. 8.].

Aceste multiple explicatii dau impresia, ca de obicei in asemenea cazuri, ca ascund explicatia reala. Ea ni se pare a fi dorinta voievozilor – a lui Nicolae Alexandru mai intai, a lui Vlaicu Voda dupa aceea – de a pastra Biserica sub autoritatea lor, de a nu ingadui Patriarhiei un amestec dincolo de strictul minim necesar.

Alte stiri documentare despre mitropolitul Iachint nu mai avem. El a pastorit pana la moartea sa, care s-a intamplat inainte de luna august 1372, deoarece atunci s-a emis un nou act sinodal, prin care era numit mitropolit al Ungrovlahiei Hariton, egumenul manastirii Cutlumus din Muntele Athos.

Hariton (1372-1381)

Era grec de neam si, inainte de a urca treptele scaunului mitropolitan de la Arges, a fost staret al manastirii Cutlumus, si mai apoi protos, adica mai marele Sfantului Munte Athos. Din cate se cunosc, prima mentiune documentara despre el este din intai octombrie 1364, cand „ieromonahul Hariton al Cutlumusului” se semneaza intr-un act grecesc, prin care un ieromonah Dorotei si sinodia sa dau calugarilor de la manastirea sarbeasca Hilandor din Sfantul Munte, chilia Cofu [16 Nicolaescu, Stoica, Pastorirea mitropolitului primat al Ungrovlahiei, Hariton, Craiova, 1932, p. 4.].

La o data care nu este cunoscuta cu precizie, dar cuprinsa intre anii 1364-1369, el vine in Tara Romaneasca la curtea lui Vlaicu Voda rugandu-l pe acesta sa-l ajute sa refaca manastirea Cutlumus. Vlaicu Voda promite ca il ajuta cu conditia ca si el sa fie socotit ctitor al acestui sfant locas.

În septembrie 1369, Vlaicu Voda da manastirii Cutlumus „o scrisoare ctitoriceasca” in care se vorbeste de rugamintea ce a facut egumenului Hariton, ca in manastirea pe care o conduce „sa se paraseasca intocmirea chinoviceasca… si sa se indrepte [vietuitorii] dupa traiul celorlalte manastiri din Sfantul Munte”, deoarece monahii romani de acolo „rabda cu greu” viata de obste. Desi la inceput, egumenul Hariton nu a dat curs cererii lui Vlaicu Voda, pana la urma, sfatuindu-se si cu ceilalti vietuitori din manastire, „s-au indepartat de la calea chinoviceasca si au apucat pe calea celorlalte manastiri de la Sfantul Munte” [17 Bodogae, Pr. Dr. Teodor, Ajutoarele romanesti la Sfantul Munte Athos, Sibiu, 1941, p. 172-174.]. Aceasta schimbare de trai in manastire a adus cresterea calugarilor ungrovlahi.

Purtarea de grija, pe care Hariton a aratat-o fata de manastirea Cutlumus, la facut cunoscut atat in Tara Romaneasca, cat si la Constantinopol, la Patriarhia ecumenica; de aceea in anul 1372, dupa moartea mitropolitului Iachint, el a fost ales mitropolit al Ungrovlahiei.

Actul de numire al lui Hariton, ca mitropolit al Ungrovlahiei, scris in limba slavona, poarta data august 1372. in el se arata ca patriarhul ecumenic Filotei impreuna cu sinodul sau, au ales pe Hariton ca mitropolit, deoarece, acesta era cunoscut si pretuit in Tara Romaneasca pentru activitatea sa si pentru calitatile sale de organizator si carmuitor bisericesc [18 Nicolaescu, Stoica, op. cit., p. 5.].

Dupa hirotonia intru arhiereu, care s-a facut desigur la Constantinopol, Hariton a venit in Tara Romaneasca, unde isi incepe pastorirea. Chiar daca a devenit mitropolit al Tarii Romanesti, Hariton, a pastrat titlul de protos al Sfantului Munte.

Timp de aproape sase ani nu mai avem nici o stire despre el. in vara anului 1378 el era, se pare la Muntele Athos, caci in luna iulie din acest an, imparatul Ioan al V-lea Paleologul randuieste ca Mihail Astras Synadenos, impreuna cu „Preasfintitul Mitropolit al Ungrovlahiei si Preacinstitul Protos al Sfantului Munte”, sa faca cercetare in legatura cu o moara pentru care se certau manastirile Zagraf si Hilandor [19 Hurmuzaki, Iorga, op. cit., p. 10.]. În septembrie 1378, pe o hotarare privitoare la moara pe care se certau cele doua manastiri, isi punea semnatura, inaintea celorlalti cercetatori ai pricinii „… Al Ungrovlahiei si protos Hariton” [20 Ibidem].

De la Athos, se pare, ca mitropolitul Hariton a mers la Constantinopol, unde, la o data cuprinsa intre septembrie 1379 si iunie 1380, „Chir Hariton al Ungrovlahiei” participa la judecata, care a avut loc in timpul patriarhului ecumenic Nil (1380-1388) [21 Ibidem, p. 10-11.]. În luna iunie a anului 1380, vladica Hariton participa la trei sedinte ale Sinodului patriarhal de la Constantinopol [22 Ibidem, p. 11.]. Aceasta este ultima stire despre mitropolitul Hariton, dupa care spre sfarsitul anului 1380 sau inceputul lui 1381, el trece la cele vesnice. Locul sau a fost luat de mitropolitul Antim, care in luna mai 1381 participa la lucrarile Sinodului Patriarhal [23 Serbanescu, Nicolae, Mitropolitii Ungrovlahiei, in BOR, 7-10/1959, p. 736.].

Antim (1381-1402)

Murind vladica Hariton, locul de mitropolit al Ungrovlahiei este ocupat de Antim Critopulos si el tot grec si pana in acest moment mitropolit al Severinului [24 Ibidem, p. 736.]. În anul 1369, pe cand era dicheofilax al Patriarhiei ecumenice, a fost trimis in Tara Romaneasca sa cerceteze pricina pentru care mitropolitul Iachint nu a venit la sinodul patriarhal si sa vada daca acuzatiile care i se aduceau lui Iachint erau adevarate sau nu.

În vara anului 1370, impreuna cu mitropolitul Daniil al Vidinului, Antim pleaca la Constantinopol ducand cu el scrisoarea de raspuns a mitropolitului Iachint; in aceasta scrisoare, dupa ce arata patriarhului ecumenic motivele pentru care nu a participat la Sinodul patriarhal, vladica Iachint cere ca dicheofilaxul Daniil Critopulos sa fie hirotonit mitropolit al Ungrovlahiei [25 Ibidem, p. 737.]. În octombrie 1370 patriarhul ecumenic Filotei, numeste pe Daniil mitropolit doar peste o parte a Ungrovlahiei, cu resedinta la Severin. Ca mitropolit de Severin, Antim participa in anii 1379-1380 la sedintele sinodului patriarhal [26 Hurmuzaki, Iorga, op. cit., p. 10-11.].

La inceputul anului 1381, murind mitropolitul Ungrovlahiei, Hariton, Antim este trecut in locul sau la Arges. Începand cu luna mai a anului 1381 si pana in august 1383, el se afla la Constantinopol, unde participa la sedintele sinodului patriarhal [27 Ibidem, p. 12.].

Începand cu anul 1382, Patriarhia ecumenica a acordat mitropolitului Antim al Ungrovlahiei titlul de exarh al „intregii Ungarii si al plaiurilor”, aceasta insemnand ca mitropolitul Tarii Romanesti este reprezentantul patriarhal al pentru ortodocsii din Ungaria, precum si pentru partile de peste munti aflate la vremea aceea sub stapanirea domnilor romanesti [28 Dobrescu, Nicolae, Istoria Bisericii Romane secolul al XV-lea, p. 8.].

Desi grec, mitropolitul Antim a purtat o corespondenta cu patriarhul Eftimie de Tarnovo (1375-1393). Printre altele, patriarhul il sfatuia sa nu accepte sub nici un motiv casatoriile a treia si a patra, iar pe cea de-a doua, numai cu darea unui canon. Acest sfat trebuie pus in legatura cu faptul ca o seama de bulgari neputand incheia astfel de casatorii in tara lor – din pricina patriarhului Eftimie – treceau Dunarea si cereau preotilor romani sa-i cunune.