Cuprins

Aceasta lucrare poate fi descarcata doar daca ai statut PREMIUM si are scop consultativ. Pentru a descarca aceasta lucrare trebuie sa fii utilizator inregistrat.

Extras din document

Cuprins
Introducere 2
Capitolul 1. Prezentarea generala a obligatiilor patrimoniale dintre soti 4
1.1 Sediul materiei 4
1.2. Obligatia de sprijin material 9
1.3. Notiunea de regim matrimonial 10
1.4. Regimul matrimonial in dreptul nostru 12
1.5. Egalitatea sotilor in exercitiul drepturilor lor asupra comunitatii de bunuri 15
1.6. Trasaturile caracteristice ale regimului matrimonial in dreptul roman 17
Captitolul 2. Datoriile comune ale sotilor 22
2.1. Precizari prealabile 22
2.2. Prezumtia legala ca datoriile sunt proprii 23
2.3. Categoriile legale de datorii comune 23
Capitolul 3. Regimul juridic al datoriilor comune ale so?ilor 31
3.1. Consideratii generale 31
3.2. Natura juridic? a comunit??ii matrimoniale 31
3.3. Dreptul subsidiar de urmarire a bunurilor proprii de catre creditori comuni 33
3.4. Obligatiile personale si regimul lor juridic, prezumtia ca obligatiile sotilor sunt personale 38
3.5. Dreptul de urmarire a obligatiilor personale 40
Concluzii 50
Bibliografie 53

Alte date

Jean Jacques Rousseau spunea despre familie ca este cea mai veche dintre toate societatile si singura naturala, iar in Declaratia universala a drepturilor omului, familia este ,,element fundamental si natural al societatii”, astfel putem intelege importanta pe care o are aceasta forma de comunitate umana care a fost si cu siguranta va ramane una dintre temele majore de reflectie si analiza a spiritualitatii umane, in toate formele sale.

Familia este o forma de relatii sociale dintre oameni legati intre ei prin casatorie sau rudenie. Familia ca forma specifica de comunitate umana, desemneaza grupul de persoane unite prin casatorie, filiatie sau rudenie [1 Ana Rodica Staiculescu, Sociologie, Editura Ovidius University Press, Constanta, 2002, p. 204].

Definirea exacta a notiunii de familie se face prin indicarea caracteristicilor si funtiilor sale, astfel juristii afirma ca familia este o realitate biologica, realizandu-se prin uniunea dintre un barbat si o femeie, precum si prin procreatie. Este o realitate sociala reprezentand cadrul comunitatii de viata si de interese a celor ce o compun, uniti prin esenta morala a casatoriei si prin descendenta, intr-un model unic al solidaritatii umane si de asemenea este o realitate juridica, fiind recunoscuta si ocrotita juridic.

În sens juridic, familia reprezinta grupul de persoane intre care exista drepturi si obligatii care izvorasc din casatorie, rudenie precum si din alte raporturi asimilate relatiilor de familie. Familia se consituie ca o realitate juridica prin reglementarea ei de catre lege.

Familia este intemeiata pe casatoria liber consimtita, la baza careia se afla increderea si dragostea reciproca dintre soti, deplina egalitate in drepturi dintre un barbat si o femeie si unitatea dintre interesele personale si cele sociale.

Constituind o uniune liber consimtita intre un barbat si o femeie, casatoria are ca scop intemeierea unei familii. De aceea, nasterea, dezvoltarea si consolidarea raporturilor de familie constituie continutul casatoriei, motivul determinant si necesar al incheierii acesteia. În cadrul relatiilor de familie apar aspecte morale, psihologice si economice care formeaza comunitatea de viata si interese.

Pasivul patrimoniului fiecaruia dintre soti cuprinde doua categorii de datorii: datorii personale si datorii comune. În mod corespunzator, sotii au doua categorii de creditori: personali si comuni.

Spre deosebire de bunurile sotilor, guvernate de regula potrivit careia bunurile sunt prezumate a fi comune, iar proprii sunt doar bunurile expres si limitativ prevazute de lege, in materia datoriilor regula care permite calificarea acestora este inversa: datoriile sotilor sunt prezumate ca sunt personale, ale fiecaruia dintre ei, iar comune sunt numai datoriile expres si limitativ prevazute de lege.

Lucrarea de fata este consacrata cercetarii aspectelor fundamentale care sunt de esenta si care caracterizeaza raporturile patrimoniale ale sotilor si in special, datoriile comune si proprii ale acestora.

Abordarea acestei teme mi-a fost dictata de faptul ca, casatoria este un element esential si preponderent in viata sociala si personala a fiecaruia dintre noi, iar prin reglementarea expresa a categoriei datoriilor comune si proprii se evita incheierea acesteia bazata doar pe interese materiale, celalalt sot neputand pretinde largirea patrimoniului sau in acest mod.

Capitolul 1. Prezentarea generala a obligatiilor patrimoniale dintre soti

1.1 Sediul materiei

Dreptul familiei reuneste normele juridice care reglementeaza raporturile personale si cele patrimoniale izvorate din casatorie, rudenie, precum si din alte relatii asimilate de lege, sub unele aspecte, relatiilor de familie [2 Emese Florian, „Dreptul familiei”, Ed.Limes, Cluj-Napoca, 2003, p.14].

Ca ramura de drept, apartenenta sa la dreptul privat este incontestabila. De altfel pana in anul 1954, anul punerii in aplicare a Codului Familiei, dispozitiile relative relatiilor de familie, ca parte integranta a dreptului civil – dreptul privat general – erau cuprinse in Cod civil, Cartea I „Despre persoane” [3 Emese Florian, „Dreptul familiei”, Ed.Limes, Cluj-Napoca, 2003, p.14].

Reconstituirea normativa a relatiilor de familie s-a facut prin abrogarea unui segment consistent ca insemnatate si intindere din cuprinsul Codului Civil, pentru a face loc noilor dispozitii ale codului familiei, acest lucru realizandu-se sub efectul tendintelor de specializare din dreptul civil, puternic influentate de schimbarile care au marcat societatea romaneasca incepand cu deceniul V al secolului trecut. S-a recurs la o astfel de solutie deoarece modificarea dispozitiilor legale din codul civil era practic imposibila deoarece textele codului civil, in ceea ce priveste relatiile de familie, nu mai puteau fi pastrate, fiind depasite chiar si principiile fundamentale care ordonau materia.

Autonomia dreptului familiei a fost acceptata ca fiind de domeniul evidentei ulterior punerii in aplicare a codului familiei, avand totodata si argumentul propriei culegeri de dispozitii legale. Criteriul obiectului reglementarii este unanim admis in doctrina ca fundamental in constituirea si delimitarea ramurilor de drept. Din acest punct de vedere, atat dreptul civil, cat si dreptul familiei supun reglementarii raporturile patrimoniale si cele nepatrimoniale in care partile figureaza pe pozitii egale.

Faptul ca interferentele cu dreptul civil sunt atat de numeroase si substantiale, fac de neconceput un drept al familiei fara suportul dreptului civil si confera un inteles cu totul particular ideii de „autonomie”. Oricum, de vreme ce pentru fiecare dintre noi familia reprezinta fundalul socio-afectiv cel mai relevant, principala preocupare ar trebui sa fie asigurarea unei cat mai depline armonii intre drept si familie chiar daca, la un moment dat, eforturile in aceasta directie s-ar face cu sacrificiul autonomiei dreptului familiei ca ramura de drept. [4 Emese Florian, „Dreptul familiei”, Ed.Limes, Cluj-Napoca, 2003, p.16]

Starea de persoana casatorita aduce un complex de drepturi si indatoriri atat de natura patrimoniala in beneficiul, respectiv in sarcina fiecaruia dintre soti, drepturi si indatoriri ce vor insoti casatoria pe toata durata sa. Existenta si continutul acestor drepturi si indatoriri sunt prestabilite de lege, fara posibilitatea sotilor de a le accepta subiectiv, sub conditii sau termen. Numitorul comun al efectelor casatoriei este deplina egalitate intre soti, indemnati sa decida de comun acord in tot ceea ce priveste casnicia.

În ceea ce priveste regimul juridic al raporturilor patrimoniale dintre soti inainte de aparitia codului familiei, Codul civil de la 1846 consacra in privinta acestui tip de raporturi regimul separatiei de bunuri, regim care se aplica numai atunci cand sotii nu au inteles prin conventie patrimoniala sa se supuna altuia. Astfel regimul de drept comun era considerat cel al separatiei de bunuri, fiecare dintre soti pastrand un drept exclusiv de administrare, de folosinta si dispozitie asupra bunurilor sale, cu obligatia de a contribui la cheltuielile casniciei. Barbatul era obligat sa-si intretina sotia, acesteia din urma revenindu-i obligatia de a contribui la sarcinile casatoriei cu a treia parte din veniturile sale.

Codul civil reglementa, ca unic regim conventional, regimul dotal; dota fiind potrivit dispozitiilor art.1233 „averea ce se aduce barbatului din partea sau in numele femeii, spre a-l ajuta sa sustina sarcinile casatoriei” .Sotii il puteau adopta cu sau fara modificari, prin conventia matrimoniala. Bunurile dotale erau in administrarea si folosinta barbatului, femeia putand instraina dota mobiliara, dar numai cu autorizatia barbatului, dota fiind inalienabila, insesizabila si imprescriptibila. Femeia maritata isi pastra dreptul de administrare , de folosinta si de dispozitie asupra bunurilor.

Constitutia din 1948, desi nu scotea raporturile juridice de familie de sub reglementarea Codului civil si nu abroga in mod expres anumite texte ale acestui cod, practic, prin consacrarea unor noi principii a adus importante modificari relatiilor de familie. Astfel regimul dotal a fost considerat abrogat tacit [5 Al.Bacaci, C.Hageanu, V.Dumitrache, „Dreptul familiei”, Ed. All Beck, 1999 , p.41]. Desi regimul legal al separatiei de bunuri a ramas in vigoare pana la punerea in aplicare a codului familiei, dupa Constitutia din 1948 practica judiciara i-a adus unele corectari, in sensul principiilor enuntate de legea fundamentala. Sotia nu mai era obligata sa dea sotului partea sa de contributie la cheltuielile casatoriei, fiind de asemenea folosite notiuni noi precum „patrimoniu conjugal” sau „comunitate de fapt”, prin care se urmarea desemnarea comunitatii de bunuri a sotilor si recunoasterea contributiei, prin munca in gospodarie a femeii casnice.

Adoptat la 29 decembrie 1953 si intrat in vigoare la 1 februarie 1954, Codul familiei a scos complet relatiile de familie de sub incidenta Codului civil. Dupa acest moment raporturile juridice de familie au fost carmuite numai de dispozitiile acestui cod, indiferent de datele casatoriei si oricare ar fi fost regimul lor patrimonial de mai inainte. Bunurile pe care sotii le aveau la data casatoriei au devenit comune sau proprii, potrivit dispozitiilor codului.

O problema delicata exista in cazul casatoriilor ce erau desfacute inainte de intrarea in vigoare a Codului familiei in cele din urma ajungandu-se la ideea ca nu se puteau aplica dispozitiile acestui cod Cu toate acestea, in temeiul Constitutiei din 1948 si a celei din 1952, practica judecatoreasca a recunoscut dreptul ambilor soti asupra bunurilor dobandite in timpul casatoriei. Desi femeia nu putea invoca prezumtia de comunitate, putea face proba contributiei sale la achizitionarea bunurilor. De asemenea, dobandirea unui bun in timpul casatoriei, numai pe numele unuia dintre soti nu constituia un impediment pentru celalalt sot in a dovedi contributia sa la achizitionarea acestuia si in acelasi timp la stabilirea cotei ce i se cuvenea.

Reglementate acum prin art.29 – 36 din Cod Fam., relatiile patrimoniale dintre soti vin ca o completare relatiilor personale dintre acestia. Viata in comun, gospodaria comuna si cresterea copiilor determina impletirea intereselor patrimoniale ale sotilor, atat sub aspectul drepturilor cat si al obligatiilor, subordonate aceleiasi finalitati: asigurarea suportului material necesar existentii si pe cat posibil, confortul familiei. [6Emese Florian, „Dreptul familiei”, Ed.Limes, Cluj-Napoca, 2003, p.78]

Numeroasele raporturi patrimoniale ce se nasc intre soti in timpul casatoriei pot fi cuprinse in trei categorii:

- raporturi care se nasc cu privire la contributia sotilor la cheltuielile casatoriei;

- raporturi cu privire la bunurile lor;

- raporturi privitoare la obligatia reciproca de intretinere.

În general raporturile patrimoniale dintre soti sunt stabilite prin normele Codului familiei, dar exista si acte juridice pe care sotii le incheie si isi gasesc reglementarea in Codul civil.. De altfel, in cazurile in care dreptul familiei nu ofera solutii normative proprii acestora, urmeaza sa se faca aplicarea dispozitiilor Codului civil.

Bunurile sotilor, in legatura cu care se creeaza raporturile care au cea mai mare pondere in ansamblul relatiilor patrimoniale dintre ei sunt impartite in bunuri comune, care constituie regula si bunuri proprii acestea fiind exceptia. Temeiul acestei afirmatii este acela ca toate bunurile dobandite de catre soti in timpul casatoriei sunt prezumate de lege a fi comune, iar pentru ca un bun sa fie considerat propriu oricaruia dintre soti va trebui sa se faca dovada in acest sens; prezumtia de comunitate avand la baza realitatea ca in mod normal, sotii dobandesc bunuri in timpul casatoriei din veniturile ce sunt rezultatul muncii lor [7 Al.Bacaci, C.Hageanu, V.Dumitrache, „Dreptul familiei”, Ed. All Beck, 1999 , p.40]. Motivul pentru care legiuitorul a inteles sa acorde prioritate prezumtiei comunitatii de bunuri este acela ca aceste bunuri sunt destinate acoperirii sarcinilor rezultate din casatorie, precum si cresterii si educarii copiilor.

Categoria bunurilor comune exprima, pe plan juridic, comunitatea de interese a celor doi soti, care converg catre asigurarea mijloacelor materiale necesare sustine­rii familiei, precum si originea lor comuna, venitul din munca sau activitatea prestata in gospodarie de catre oricare dintre soti.

Prezumtia de comunitate are un caracter relativ, (,,juris tantum”), ea constituind, cum o spune legiuitorul, o scutire de dovada. Posibilitatea invocarii pre­zumtiei de comunitate nu inlatura facultatea pe care oricare dintre soti o are de a cere sa se constate, in timpul casatoriei, ca un anume bun nu este un bun propriu al unuia dintre soti, ci un bun comun, sau invers.

Regimul juridic al bunurilor sotilor sau cu alte cuvinte regimul matrimonial constituie totalitatea normelor ce reglementeaza raporturile patrimonale dintre soti, precum si raporturile acestora cu tertii. Codul familiei reglementeaza existenta adoua categorii de bunuri in patrimonial sotilor, pe de o parte bunuri comune ale sotilor si pe de alta bunuri proprii ale sotilor [8 Gabriel Mihai, Dreptul Familiei si actele de stare civila, Editura Ex Ponto, Constanta, 2006, p. 66].

Din continutul prevederilor art. 30 si 31 Codul familiei, rezulta ca un bun este comun daca indeplineste cumulativ urmatoarele trei conditii [9 Teodor Bodoasca, Dreptul Familiei, Editura All Beck, Bucuresti, 2005, p. 144]:

-bunul sa fie dobandit de soti sau de unul dintre ei;

-dobandirea bunului sa fi avut loc in timpul casatoriei;

-bunul sa nu faca parte din categoriile de bunuri proprii enumerate de art. 31 Codul familiei.

Pentru ca aceste criterii sa devina functionale se cuvin lamurite cateva notiuni implicate in continutul lor: notiunea de dobandire, calitatea de sot a dobanditorului legata de timpul casatoriei, data sau momentul dobandirii si modul in care bunurile devin comune.

Drepturile sotilor asupra bunurilor comune sunt circumscrise de prevederile art. 35 Codul familiei, potrivit carora: ,,sotii administreaza si folosesc impreuna bunurile comune si dispun tot astfel de ele. Oricare dintre soti, exercitand singur aceste drepturi, este socotit ca are si consimtamantul celuilalt sot. Cu toate acestea, nici unul dintre soti nu poate instraina si nici nu poate greva un teren sau o constructie ce face parte din bunurile comune, daca nu are consimtamantul expres al celuilalt sot” [10 Al. Bacaci s. a., op. cit., p. 71].

Este de observat, din textul reprodus mai sus, ca legiuitorul a consacrat si in aceasta privinta egalitatea sotilor cu privire la administrarea si folosirea bunurilor comune. Pentru ca nu toate actele de administrare, folosinta si de dispozitie pot fi aduse la indeplinire cu consimtamantul expres al ambilor soti, fiindca aceasta ar ingreuna foarte mult exercitarea drepturilor sotilor asupra bunurilor lor comune precum si cir­cuitul civil, in aliniatul al doilea al art. 35 Codul familiei a fost reglementat mandatul tacit reciproc. Se prezuma ca fiecare sot, atunci cand isi exercita singur drepturile pre­cizate in alineatul intai al aceluiasi text, are si consimtamantul celuilalt.

Actele de administrare. Din continutul drepturilor sotilor asupra bunurilor comune fac parte, in primul rand, asa cum rezulta din prevederile art. 35 alin. 1 Codul familiei, actele de administrare. Actele de administrare sunt acelea prin care bunurile se intretin si se pun in valoare, ca de pilda: contractul de inchiriere pe o durata deter­minata, actiunea in evacuare, contractul de reparare a unui imobil etc.

Actele de administrare se impart in: acte de administrare prin natura lor, cum sunt cele aratate mai sus, si acte de administrare prin scopul lor ca: vanzarea bunurilor supuse stricaciunii sau a fructelor naturale actiunea posesorie etc [11 M. Eliescu, op. cit., p. 313].

Actele de folosinta. Conceptul de acte de folosinta la care se refera, in al doilea rand, textul art. 35. alin. 1 Codul familiei cuprinde in continutul sau atat facultatea folosirii in natura a bunurilor comune, cat si aceea de a culege si percepe fructele si veniturile pe care bunurile le produc [12 Al. Bacaci s. a., op. cit., p.72].

Actele de conservare. Codul familiei nu face nici o referire la o atare cate­gorie de acte. Existenta lor nu poate fi, insa, ignorata, ele constand in acele acte care sunt necesare dobandirii sau pastrarii unui drept, ca, de pilda, transcrierea unui act de dobandire sau intabularea unui drept, intreruperea unei prescriptii, notificarea unei cesiuni de creanta. În practica judiciara s-a hotarat ca astfel de acte pot fi facute de oricare dintre soti, chiar daca celalalt se opune, intrucat profita masei de bunuri ce alcatuiesc comunitatea. În acest caz nu este vorba despre un mandat de reprezentare din partea sotului neparticipant la incheierea lor, caci ele se incheie in numele sotului care le efectueaza [13 T. R. Popescu, op. cit., p. 206].

Actele de dispozitie. În categoria acestora se cuprind atat actele de dispozi­tie juridica, ca cele de instrainare sau cele de grevare a unui bun, de renuntare la un drept patrimonial, cat si cele de dispozitie materiala asupra bunului, precum si actele de consumare, de stabilire a destinatiei lor economice, de transformare a lor etc.

Prezumtia de mandat tacit reciproc. Exercitand acte de administrare, folosinta si dispozitie oricare dintre soti este prezumat ca are mandat din partea celuilalt sot (art. 35 alin. 2 Codul familiei), astfel ca el lucreaza nu numai in numele sau, ci si al celuilalt sot.

Rostul acestei prezumtii instituite de legiuitor este acela ca operatiile juridice sa poata fi efectuate mai usor, atat din punctul de vedere al sotilor, cat si al tertilor de buna-credinta [14 M. Eliescu, op. cit., p. 315].