Cuprins

Aceasta lucrare poate fi descarcata doar daca ai statut PREMIUM si are scop consultativ. Pentru a descarca aceasta lucrare trebuie sa fii utilizator inregistrat.

Extras din document

CUPRINS
INTRODUCERE..............4
CAPITOLUL I.6
1.1.SITUATIA POLITICA INTERNATIONALA PREMERGATOARE DECLANSARII RAZBOIULUI RUSO-ROMiNO-TURC..6
1.2.STAREA ARMATEI ROMiNE iN MOMENTELE PREMERGATOARE DECLANSARII RAZBOIULUI9
1.2.1.ORGANIZAREA ARMATEI ROMiNE..............9
1.2.2.iNZESTRAREA ARMATEI ROMiNE.............13
1.2.3.INSTRUCTIA TACTICA A TRUPELOR.........17
1.3.PLANURILE DE CAMPANIE ALE CELOR DOUA MARI PUTERI IMPLICATE iN CONFLICT.............20
1.3.1.PLANUL DE CAMPANIE SI FORTELE MILITARE ALE RUSIEI.........20
1.3.2. PLANUL DE CAMPANIE SI FORTELE MILITARE ALE IMPERIULUI OTOMAN........25
1.4.CONVENTIA DE LA LIVADIA.....28
CAPITOLUL II.......33
2.1.DESFASURAREA RAZBOIULUI..33
2.1.1.INTRAREA ROMiNIEI iN RAZBOI33
2.1.2.ACTIUNILE MILITARE DESFASURATE DE ARMATA ROMiNA iN SUDUL DUNARII..........37
2.2.BATALIA PENTRU PLEVNA......47
2.2.1.DESFASURAREA ACTIUNILOR COMUNE ROMiNO-RUSE iN BATALIILE A TREIA SI A PATRA PENTRU CUCERIREA PLEVNEI..47
2.2.2.TRATATUL DE LA SAN STEFANO SI CONGRESUL DE PACE
DE LA BERLIN .....66
2.2.3. CONCLUZII SI iNVATAMINTE........69
ANEXE......76
BIBLIGRAFIE........82

Alte date

?{p}

{p}

?

INTRODUCERE

Istoria zbuciumata a poporului roman a constituit obiectul de studiu al numeroaselor lucrari de specialitate in care s-a dorit surprinderea in materie pura a adevarului si redarea netrunchiata a evenimentelor. Razboiul de independenta a fost unul dintre varfurile luptei de eliberare nationala, in care, o data in plus, s-a afirmat solidaritatea ideii ce a sustinut de veacuri natiunea romana. Lucrarea de fata surprinde in detaliu razboiul, sub aspect general, si batalia pentru cucerirea Plevnei, sub aspect particular. Am structurat lucrarea de asa maniera incat forta epicului sa sustina desfasurarea rece a istoricului, pe care il condimenteaza cu eroism simtit la romani de la nivel de natiune la nivel de individ.

De-a lungul istoriei militare, formele si procedeele de ducere a luptei armate au cunoscut numeroase transformari si perfectionari datorate aparitiei, dezvoltarii si modernizarii tehnicii militare, dinamicii situatiilor politico-strategice in ansamblu si evolutiei conditiilor geopolitice ale statelor, posibilitatilor diferite ale acestora de promovare a intereselor nationale vitale, toate variabile de-a lungul diferitelor stadii de dezvoltare.

În alegerea temei lucrarii de diploma am fost inspirat si impulsionat de interesul si dorinta de a-mi apleca atentia asupra celui mai important moment din istoria militara a unui stat: cucerirea independentei, libertatii si mandriei nationale.

În aceasta lucrare alaturi de concluziile si invatamintele privind modul in care au fost organizate si desfasurate luptele pentru cucerirea Plevnei, voi urmarii si parcursul si faptele de arme ale trupelor romano-ruse atat la Plevna cat si in celelalte batalii, evidentiind vitejia si eroismul fortelor aliate, manifestate in toate marile batalii la care au participat. Istoria ne va oferi intotdeauna pilde de eroism si vitejie, dar si o serie de invataminte, pentru ca greselile trecutului sa nu mai fie repetate.

Lucrarea cuprinde doua capitole de baza cu subcapitolele aferente. Primul capitol incepe printr-o scurta prezentare a situatiei politice internationale: revoltele din Bosnia si Muntenegru urmate de cele din Bulgaria si atitudinea marilor puteri si a Romaniei fata de situatia existenta; urmeaza prezentarea armatei romane (organizarea, inzestrarea si instruirea ei) si a planurilor de campanie si fortelor militare a celor doua mari puteri implicate in conflict (Rusia si Imperiul otoman); capitolul se incheie cu conventia romano-rusa de la Livadia prin care trupele ruse, dupa 166 de ani de la tratatul incheiat intre Dimitrie Cantemir si Petru cel Mare, aveau sa intre pe teritoriul romanesc nu in postura unei armate de ocupatie, ci cu consimtamantul guvernului roman si in conditii riguros reglementate. Cel de al doilea capitol este impartit in doua subcapitole. Primul cuprinde o prezentare generala atat a actiunilor de acoperire strategica a Dunarii cat si a actiunilor militare desfasurate de trupele romano-ruse in sudul Dunarii (mai putin batalia de la Plevna). Al doilea subcapitol este capitolul de baza al lucrarii avand o intindere mult mai mare ca a celorlalte. El cuprinde detaliat modul de desfasurare a bataliei de la Plevna, principalul punct de rezistenta otomana din sudul Dunarii, urmat de prezentarea deciziilor finale luate de marile puteri privind soarta razboiului si a Romaniei implicit cu ocazia Tratatului de la San Stefano si Congresul de pace de la Berlin. Capitolul se incheie cu concluziile si invatamintele extrase din modul in care au fost organizate si desfasurate luptele. Sunt surprinse atat aspectele pozitive cat si greselile descoperite in urma atentelor observatii facute de specialisti. Am prezentat deasemeni si unele masuri postbelice, masuri ce au fost luate ca rezultat al experientei acumulata de trupele noastre pe campul de batalie si nu in cancelariile marilor comandanti.

CAPITOLUL I

1.1.SITUATIA POLITIC? INTERNATIONAL? PREMERG?TOARE DECLANS?RII R?ZBOIULUI RUSO-ROMÂNO-TURC

A doua jumatate a secolului al XIX-lea poate sa fie considerata o etapa istorica de viguroasa afirmare a spiritului national in Europa de est si sud-est, o adevarata epoca de renastere morala, politica si economica a unor vechi popoare, supuse de cateva secole dominatiilor marilor imperii din aceasta parte a continentului. Cele mai mari miscari de emancipare nationala au loc pe teritoriile aflate sub stapanirea efectiva sau sub influenta nominala a Portii. În vara anului 1875 autohtonii din Bosnia si Hertegovina declanseaza o ampla insurectie impotriva autoritatilor otomane, atragand prin abnegatia si spiritul de sacrificiu cu care au stiut sa infrunte adversarul intelegerea si admiratia opiniei publice democrate internationale. Insurectia din Bosnia si Hetegovina, sprijinita de actiunile de solidaritate diplomatica si militara ale tuturor popoarelor din aceasta regiune a Europei, a provocat o adanca criza a sistemului de stapanire otomana in Balcani. Condus de aceiasi dorinta de libertate, poporul bulgar s-a rasculat in doua randuri, in septembrie si aprilie 1876. serbia si Muntenegru au declarat razboi Imperiului otoman in iunie 1876. Reactia inaltelor oficialitati din Istambul a fost brutala, trupele regulate si teritoriale fiind indreptate spre centrele principale de rezistenta. Nelinistite de cursul pe care il luase conflictul armat, stapanite de sentimentul ca vor pierde controlul asupra evenimentelor, marile puteri intervin pe langa partile aflate in conflict pentru a-si impune propriile vederi de natura imperialista in legatura cu reasezarea politica si teritoriala din Peninsula Balcanica.

Conducatorii administratiilor tarista si austro-ungara, practic intr-o continua concurenta pentru hegemonie in Europa de sud-est, reusesc sa ajunga pe o pozitie relativ convergenta in legatura cu problemele sud-dunarene. Sub patronajul Imperiului german, cele doua puteri cad de acord sa actioneze in sensul inlocuirii influentei otomane cu cea tarista si habsburgica intr-o buna parte din Bulgaria, Bosnia si Hertegovina.

Anglia, aflata in mod traditional in contradictie cu oricare stat ce ar fi amenintat legatura cu India, s-a opus, inca de la redeschiderea crizei orientale, unei solutii decisive in chestiunea impartirii posesiunilor otomane din Europa. Conduita sa a determinat si celelalte puteri sa accepte o serie de negocieri cu oficialitatile de la Constantinopol prin care se dorea rezolvarea, fie si temporara, pe cale pasnica a crizei politice si militare. Esecul demersurilor diplomatice, indeosebi a Conferintei de la Constantinopol (decembrie 1876-ianuarie 1877), a permis diplomatiei de la St. Petersburg sa desavarseasca izolarea politica a Imperiului otoman si sa accelereze pregatirile in vederea trantarii pe calea armelor a vechiului diferend care opunea Rusia si Turcia. Guvernul tarist conta pe o victorie usoara care sa elimine definitiv pe vechiul sau adversar din Europa, in spiritul celor convenite la Reichstadt si Budapesta.

Factorii de decizie de la Bucuresti, dupa luarea in considerare a tuturor realitatilor vietii politice interne si internationale, au hotarat sa imprime reactiei lor fata de escaladarea conflictului sud-dunarean finalitatea dictata de satisfacerea a doua mari comandamente nationale: obtinera prin orice mijloace, inclusiv razboiul, a independentei depline si pastrare individualitati institutional-teritoriale a statului. În primele faze ale „noii crize orientale” guvernul roman a optat pentru o atitudine de neutralitate pozitiva, simpatizand vadit cu miscarea de emancipare a „popoarelor crestine”. Aceasta orientare era dictata de echilibru de putere de pe continent si de atasamentul Romaniei la intelegerile internationale ce ii garantau individualitatea statala. La 4/16 ianuarie 1876 s-a efectuat o prima sondare serioasa a opiniei marilor puteri europene in legatura cu afirmatia Ministerului de externe de la Bucuresti privitoare la faptul ca Romania nu poate sa fie considerata parte integrata a Imperiului otoman. Cabinetele occidentale lasa sa se inteleaga ca o actiune politica unilaterala generata de aceasta credinta ar atrage pierderea garantiei colective asumata in urma cu aproape douazeci de ani [* Prin Tratatul de pace de la Paris-1856-care incheia razboiul Crimeii, protectoratul Rusiei asupra principatelor romane a incetat, el fiind inlocuit cu garantia colectiva a puterilor europene.

]. Sase luni mai tarziu, ministrul de externe M. Kogalniceanu instiinteaza cabinetele din St. Petersburg, Viena, Berlin, Paris, Londra ca guvernul roman este dispus sa negocieze cu Turcia toate problemele referitoare la recunoasterea independentei „de jure” si transformarea Romaniei intr-un stat neutru de tipul Elvetiei si Belgiei, act diplomatic care, potrivit convingerilor cabinetului liberal, ar fi interzis practic orice ciocnire ruso-otomana si deci ar fi redus conflict armat intre cele doua parti.

Catre sfarsitul anului 1876 si inceputul anului 1877 devenise din ce in ce mai evidenz ca sensul evenimentelor se orienta totusi spre o rezolvare prin forta a crizeipolitico-militare din Balcani. Constienti de dezinteresul vizibil al puterilor garante fata de vechile lor angajamente internationale, conducatorii romani s-au decis sa actioneze din proprie initiativa pentru stabilirea cadrului juridic in care avea sa se desfasoare viitoarea cooperare ruso-romana impotriva Imperiului otoman. La 4/16 aprilie 1877 s-au semnat la Bucuresti conventiile politica si speciala romano-ruse. Rusia se angaja sa respecte inviolabilitatea frontierelor statului roman si institutiile sale. Cateva saptamani mai tarziu se declanseaza cele dintai conflicte intre armata noastra si trupele otomane in lungul Dunarii. Luand act de actiunea violenta indreptata de Poarta impotriva Romaniei, Parlamentul, reunit in ziua de 9/21 mai 1877, declara in mod solemn independenta tarii, anuleaza legaturile anacronice dintre Istambul si Bucuresti si cere intrgii natiuni sa fie gata sa-si apere cu armele cel mai important dintre bunurile unui popor, libertatea.

1.2.STAREA ARMATEI ROMÂNE ÎN MOMENTELE PREMERG?TOARE DECLANS?RII R?ZBOIULUI

1.2.1.ORGANIZAREA ARMATEI ROMÂNE

Înlaturarea “domnului unirii” Cuza de pe tronul Romaniei crea conditii marilor puteri sa intre in Principate. Oamenii politici care isi asumasera acest rol erau pusi in imposibilitatea de a face fata din punct de vedere militar unui atac al adversarilor Unirii.

Imediat dupa aducerea la tron a domnului Carol de Hohenzollern au fost luate primele masuri pentru formarea unei armate moderne. Prin constitutia din 1866 s-au pus bazele unei noi armate insa adaptata conditiilor din tara. În lipsa de fonduri s-a apelat ca si mai inainte la o armata populara. Articolul 118 al Constitutiei prevedea: ”Tot romanul face parte din armata regulata sau din militii sau din garda cetateneasca, conform legilor speciale [1 XXX- Istoria Militara a Poporului Roman, vol. IV, Bucuresti 1987, pag. 494]”. Astfel in conditiile existentei unui cadru legislativ corespunzator armata romana a trecut la reorganizare.

Principala forta de decizie in cadrul armatei a ramas Ministerul de Razboi. Sub autoritatea ministerului intra si Depozitul de razboi care avea sa fie infiintat in 1867. Pe langa Ministerul de razboi mai functiona ca organism de conducere Comitetul consultativ general, cu atributii privitoare la conducerea si administrarea armatei, Consiliul superior de instructori, care va forma impreuna cu Comitetul consultativ general, incepand din 1871, Comitetul consultativ general cu sase sectii corespunzatoare diferitelor arme si servicii din armata permanenta, teritoriala si militii [2 Ibidem, pag. 500

].

Statul Major al Armatei va ramane in vechea organizare de pe vremea domniei lui Cuza fiind format din doua corpuri: Statul Major General si Corpul de stat major.

Pentru o mai mare operativitate in conducerea trupelor pe 30 martie 1866 teritoriu tarii a fost impartit in patru comandamente militare cu resedintele in garnizoanele: Iasi, Galati, Bucuresti si Craiova.

Armata romana a primit o noua reorganizare si a fost structurata pe specialitati in functie de nevoile curente. Armata de baza a ramas tot infanteria care era compusa din regimente de linie,batalioane de vanatori si companii de disciplina [3 XXX- Istoria infanteriei romane, vol. I, Bucuresti 1985, pag. 316

4 Ibidem, pag. 317]. Celor sapte regimente de linie li s-au adaugat din august 1868 un al optulea.Fiecare regiment era organizat pe patru batalioane, din care unul era de rezerva; iar fiecare batalion avea in componenta cinci companii dintre care una era de rezerva.Începand cu 1873 regimentele de linie au primit o noua reorganizare fiind formate doar din doua batalioane si o “companie de depozit” [].

Numarul batalioanelor de vanatori a ajuns la patru, iar fiecare batalion avea in componenta 886 de oameni, dintre care 32 erau ofiteri si restul de 854 erau trupeti. În ajunul declansarii primului razboi modern din istoria armatei romane, in ianuarie1877 infanteria era organizata pe opt regimente de linie, fiecare cuprinzand doua batalioane a cate patru companii cu un efectiv de 784 de oameni, dintre care 34 ofiteri si patru batalioane de vanatori, fiecare avand patru companii si una de rezerva cu un efectiv de 358 de oameni dintre care 18 ofiteri.

Cavaleria a primit si ea o noua reorganizare in anul 1868 cand i-au fost stabilite ca elemente componente: regimente de lancieri, vanatori si dorobanti de linie.

Începand tot cu anul 1868 numarul regimentelor de cavalerie a ajuns de la doua la trei. O data cu noua reorganizare ele au fost redenumite in regimente de rosiori. Fiecare regiment de rosiori era format din patru escadroane, un stat major, un pluton si dispunea de 448 de cai. La inceputul anului 1877 efectivul unui regiment de rosiori era de 30 de ofiteri si 636 de soldati.

Dovedindu-si utilitatea pe toate campurile de lupta ale Europei artileria a devenit o prioritate a armatei romane. Conducatorii armatei au accentuat reorganizarea si modernizarea acestei arme. Regimentul de artilerie s-a organizat pe trei divizioane. Primele doua avand in compunere cate trei baterii a patru tunari fiecare, iar al treilea doua baterii de sase tunari. Prin legea de reorganizare din 1868 in componenta regimentului intra un stat major, stabilimente de artilerie si trupe de artilerie. Din august al aceluias an s-a creat un al doilea regiment organizat pe doua divizioane a cate trei baterii fiecare. Din 1872 pe langa regimentul 2 s-a reinfiintat o baterie de artilerie calareata, iar din 1876 pe langa fiecare din cele doua regimente s-a mai construit cate o baterie, astfel fiecare regiment dispunea de cinci baterii dintre care una calareata si de 558 de cai. Efectivul unui asemenea regiment era de 40 de ofiteri si 792 de soldati.

În conditiile in care razboiul cu puterea suzerana devenea inevitabil efectivele unitatilor de artilerie vor creste cu inca doua regimente, organizate pe doua divizioane a cate sase baterii: cinci montate si una calareata. Astfel in ajunul declansarii conflictului efectivele acestei arme ajunsesera la 24 de baterii si sase tunuri fiecare, adica 144 guri de foc. Fiecare regiment numara 499 de soldati si 28 de ofiteri si dispunea de 527 de cai.

În acesta perioada arma geniu a fost supusa unor prefaceri soldate cu dublarea unitatilor. În februarie 1866 Batalionul de geniu a fost desfiintat, iar trupele ramase au fost organizate pe patru companii: trei de sapatori si una de pontonieri. Începand cu 1867 compania de pontonieri va trece in subordinea Regimentului de artilerie, iar in 1868 va fi infiintat un al doilea batalion de geniu [5 XXX- Istoria militara a poporului roman, vol. IV, Bucuresti 1987, pag. 509].