Cuprins

Aceasta lucrare poate fi descarcata doar daca ai statut PREMIUM si are scop consultativ. Pentru a descarca aceasta lucrare trebuie sa fii utilizator inregistrat.

Extras din document

?Capitolul I

Realizarile principale ale Uniunii Europene

I.1. Piata interna europeana. Libera circulatie a bunurilor lucratorilor, serviciilor si capitalurilor

La crearea CE, unul din principalele sale obiective a fost sprijinirea dezvoltarii economice si garantarea prosperitatii in Europa. Piata comuna a fost infiintata prin Tratatul de instituire a Comunitatii Economice Europene (CEE), care a intrat in vigoare in 1958. Semnatarii tratatului urmareau eliminarea barierelor comerciale intre cele sase state membre din acel moment, pentru a mari prosperitatea economica si pentru a avansa in directia unei „uniuni tot mai stranse intre popoarele europene”. [1 Vezi si Luminita Gabriela Popescu, Administratie si Politici Publice, Editura Economica, Bucuresti, 2006, p. 289.] Într-o piata comuna, pietele nationale puteau functiona fara frontiere sau impedimente in calea expansiunii economice. Uniunea vamala si libera circulatie a bunurilor, serviciilor, persoanelor si capitalului intre statele membre au stat de aceea la baza pietei comune a UE. Piata comuna de la inceputul CEE acoperea urmatoarele domenii: libera circulatie a bunurilor, serviciilor, persoanelor si capitalului, o uniune vamala si o politica comerciala comuna, o politica comuna in domeniul concurentei, o politica agricola si in domeniul pescuitului comuna si o politica comuna in domeniul transporturilor. Conform planului initial, termenul limita de instituire a unei piete comune a fost stabilit pentru sfarsitul anului 1969. Taxele vamale au fost abolite in cadrul CEE in iulie 1968 - optsprezece luni inainte de termen. Totusi, obiectivul partial atins in acest domeniu a determinat Comisia Europeana, sub conducerea carismatica a lui Jacques Delors, sa redacteze in 1985 o Carte Alba subliniind actiunile concrete necesare pentru finalizarea „pietei interne”. Cartea Alba cuprindea un program detaliat cu aproape 300 de propuneri legislative destinate sa elimine toate barierele la frontiera ramase intre statele membre.

Conform Cartii Albe, elementele restrictive care trebuiau schimbate pentru a permite functionarea corespunzatoare a pietei interne erau de trei tipuri:

• Bariere fizice la frontierele dintre statele membre, precum controalele vamale si politienesti;

• Bariere tehnice, precum normele nationale pentru produse si standardele pentru bunuri, si

• Bariere fiscale intre statele membre, precum impozitarea sub forma accizelor si taxei pe valoarea adaugata, impuse bunurilor si serviciilor.

Actul Unic European, care a intrat in vigoare la 1 iulie 1987, a introdus modificari ale procesului decizional si a introdus utilizarea majoritatii calificate in Consiliu, ceea ce insemna ca in sfarsit devenea mai usor sa se realizeze programul de propuneri prezentat in Cartea Alba, permitand astfel CEE sa realizeze piata interna in conformitate cu calendarul stabilit. S-a convenit ca toate propunerile legislative ale Cartii Albe sa fie puse in aplicare pana la sfarsitul anului 1992, astfel incat piata interna sa poata fi „finalizata” pana la 1 ianuarie 1993.

Libertatile oferite muncitorilor conform art. 48 al Tratatului CEE sunt asigurate si celor ce desfasoara o activitate independenta sub forma unui drept de stabilire |(art.52-58) si a dreptului de a presta servicii (art.59-66).

Nu exista o definire explicita a grupului de persoane indreptatite sa exercite dreptul He stabilire. Spre deosebire de muncitori (care sunt salariati), art.52 al Tratatului are in vedere pe cei care desfasoara activitati in mod independent sau care infiinteaza sau conduc intreprinderi in sensul art.58 («companii sau firme infiintate conform dreptului civil sau fcomercial, inclusiv societati cooperative si alte persoane juridice guvernate de dreptul public sau privat»).

Aceste persoane exercita, de regula, profesiuni recunoscute, al caror statut este stabilit de lege. De aici, rezulta necesitatea armonizarii legislatiilor nationale pentru a facilita mobilitatea lor in cadrul Uniunii si, in primul rand, de a inlatura restrictiile intemeiate pe cetatenie sau alte temeiuri specific nationale.

Cat priveste serviciile, conform art. 60(1) ele cuprind activitatile exercitate in schimbul unei remuneratii, cu deosebire cele ce au un caracter industrial, comercial sau mestesugaresc, precum si exercitarea unei profesii.

Evident, prestarea serviciilor este legata, deseori, de exercitarea unei profesii si, in acest sens, nu poate fi separata de dreptul de stabilire.

Asa cum s-a aratat, diferenta dintre dreptul de stabilire si dreptul de a presta servicii este mai degraba una de grad decat una de gen. Amandoua se aplica activitatilor de afaceri sau profesionale ce urmaresc un profit sau o remuneratie.

Dreptul de stabilire este dreptul de instalare intr-un alt stat membru, in mod permanent sau semipermanent, ca persoana individuala, ca partener sau companie pentru a desfasura o anumita activitate. Dreptul de a presta servicii, pe de alta parte, inseamna asigurarea de servicii intr-un stat de catre o persoana stabilita in alt stat. f In acest caz, nu este necesar a rezida, chiar temporar, in statul in care serviciul este prestat.

Dreptul de stabilire prevazut in tratatele comunitare este de aplicabilitate directa (cazul Reyners, nr.2/74). Ca atare, nici un stat membru nu poate refuza stabilirea pe teritoriul sau a unei intreprinderi dintr-un alt stat membru.

În completarea dispozitiilor din Tratatul de la Roma, a fost adoptata o legislatie derivata care acorda drepturi de intrare si rezidenta celor ce desfasoara activitati independente, in aproape aceleasi conditii cu cele acordate muncitorilor. In cazul serviciilor, dreptul de rezidenta este «de egala durata cu perioada in care serviciile sunt prestate» (art.4(2) din Directiva 73/148).

Legislatia derivata cuprinde: [2 Nicolae Voiculescu, Dreptul muncii. Reglementari interne si comunitare, Editura Rosseti, Bucuresti, 2003, p. 246. ]

* Directiva 73/148 (drepturi de intrare si rezidenta; este echivalentul Directivei

68/360);

* Directiva 75/34 (dreptul de a ramane in mod permanent intr-un stat membru

dupa desfasurarea unei activitati independente; este echivalentul Regulamentului 1251/70).

Regulamentul 1612/68, in schimb, nu are corespondent in ceea ce priveste profesiunile independente. De aici, rezulta importanta speciala pe care o are in acest domeniu articolul 7 al Tratatului CEE, ce instituie principiul nediscriminarii pe temeiul cetateniei. Atunci cand cei ce desfasoara in .mod independent o activitate isi au resedinta in mod legal intr-un stat membru, art.7 poate fi invocat in vederea asigurarii unui tratament egal, sub forma avantajelor sociale sau de alta natura, cu cetatenii statului gazda.

Asa cum a precizat Curtea de Justitie, dreptul de stabilire intr-un alt stat membru implica si dreptul de a dobandi si de a vinde bunuri imobile pe teritoriul acelui stat (cazul Comisie v. Grecia, nr. 305/87)^precum si de a inchiria localuri in interes profesional (cazul Steinhouser, nr. 197/84).

Atat dreptul de stabilire cat si libertatea de a presta servicii sunt subiectul derogarilor pe temeiul ordinii publice, securitatii publice sau sanatatii publice (art.56 si 66). Ambele nu se aplica activitatilor care in acel stat, chiar ocazional, sunt in legatura cu exercitiul autoritatii de stat (a'rt.55 si 66 din Tratatul CEE).

Dreptul de stabilire si cel de a presta servicii au fost apreciate de Curtea de Justitie ca «drepturi fundamentale ale Comunitatii». Principiul pe care ele se bazeaza . este principiul nediscriminarii pe temeiul cetateniei. Indiferent daca el rezulta din practica legislativa sau administrativa.

Alte date