Pagina documente » Drept » Complicitatea ca forma de participatie

Despre lucrare

lucrare-licenta-complicitatea-ca-forma-de-participatie
Aceasta lucrare poate fi descarcata doar daca ai statut PREMIUM si are scop consultativ. Pentru a descarca aceasta lucrare trebuie sa fii utilizator inregistrat.
lucrare-licenta-complicitatea-ca-forma-de-participatie


Cuprins

CUPRINS
CAPITOLUL I. CONSIDERATII INTRODUCTIVE
SECTIUNEA I. Scurte referiri privind participatia (pluralitatea ocazionala)
SECTIUNEA II. Caracterizare generala a complicitatii - forma de participatie
CAPITOLUL II. COMPLICITATEA-CONDITII DE EXISTENTA
SECTIUNEA I. Savirsirea unei fapte prevazute de legea penala (prima conditie obiectiva)
SECTIUNEA II. Efectuarea unei contributii specifice din partea complicelui
SECTIUNEA III. Intentia complicelui
SECTIUNEA IV. Interesul teoretic si practic al delimitarii complicitatii de coautorat
i.1. Criteriul obiectiv de apreciere
i.2. Criteriul subiectiv de apreciere a actelor ca fiind de coautorat sau complicitate
CAPITOLUL III. FORMELE COMPLICITATII
SECTIUNEA I. Complicitatea morala si cea materiala
i.1. Complicitatea morala
i.2. Complicitatea materiala
SECTIUNEA II. Complicitatea anterioara si cea concomitenta
i.1. Complicitatea anterioara
i.2. Complicitatea concomitenta
SECTIUNEA III. Complicitatea proprie si cea improprie
i.1 . Complicitatea proprie
i.2. Complicitatea improprie
CAPITOLUL IV. PROBLEME SPECIALE PRIVIND COMPLICITATEA iN CAZUL ANUMITOR INFRACTIUNI
SECTIUNEA I. Complicitatea in cazul formelor de unitate infractionala
i.1. Scurta caracterizare a unitatii infractionale; formele sale
i.2. Complicitatea in cazul infractiunilor continuate
i.3. Complicitatea in cazul infractiunilor complexe
i.4. Complicitatea in cazul infractiunilor complexe praeter- intentionate
i.5. Complicitatea in cazul infractiunilor de obicei
SECTIUNEA II. Complicitatea in cazul infractiunilor proprii
i.1. Caracterizarea infractiunilor proprii
i.2. Compatibilitatea infractiunilor proprii cu forma de participatie a complicitatii
SECTIUNEA III. Complicitatea in cazul infractiunii de pruncucidere
CAPITOLUI V. TRATAMENTUL SANCTIONATOR AL COMPLICELUI
SECTIUNEA I. Scurta caracterizare a sistemelor de sanctionare privind
participantii
SECTIUNEA II. Pedeapsa ce se aplica participantului cu rol de complice
i.1. Pedeapsa complicelui in cazul complicitatii proprii
i.2. Pedeapsa complicelui in cazul complicitatii improprii
SECTIUNEA III. Circumstante personale si reale

EXTRAS DIN DOCUMENT

?

?

CAPITOLUL I

CONSIDERATII INTRODUCTIVE

Problemele participatiei (penale) nu au incetat a fi actuale si a se afla in preocuparile constante ale teoreticienilor si practicienilor dreptului penal. Dintre ele, credem ca un interes deosebit se acorda complicitatii ca forma a participatiei penale. Consideram interesul justificat, atat de consideratii teoretice, cat si practice, intrucat calificarea exacta a actelor de participatie (autorat, coautorat, instigare, complicitate) determina rolul si importanta concreta a contributiei fiecarui participant la savarsirea infractiunii - elemente indispensabile in determinarea raspunderii penale a participantilor si in stabilirea unor pedepse apte a corespunde finalitatii lor.

SECTIUNEA I. SCURTE REFERIRI PRIVIND PARTICIPATIA (PLURALITATEA OCAZIONAL?)

Participatia penala sau pluralitatea ocazionala este o forma a pluralitatii de infractori, pluralitate care este considerata ca fiind acea situatie in care un numar de doua sau mai multe persoane a savarsit, prin eforturi conjugate, aceeasi fapta. Este o situatie simetric opusa celei a pluralitatii de infractiuni, care consta in savarsirea de catre aceeasi persoana a doua sau mai multor infractiuni.

Pentru existenta pluralitatii de infractori, se cere sa existe, sub aspectul laturii obiective, o contributie efectiva a doua sau mai multe persoane la savarsirea aceleiasi fapte prevazute de legea penala, iar sub aspectul laturii subiective sa existe vointa acestor persoane de a coopera la savarsirea faptei. Realizarea acestor conditii deosebeste pluralitatea de infractori de un simplu grup de infractori, infractori care au savarsit fiecare cate o infractiune distincta, chiar daca intre infractiunile savarsite exista conexitate infractionala (cronologica, topografica ori etiologica), precum si de cooperare infractionala (conlucrarea in cadrul aceleiasi activitati infractionale).

Unicitatea faptei prevazute de legea penala face din pluralitatea de persoane care contribuie la savarsirea ei o pluralitate de faptuitori, iar aceasta pluralitate de faptuitori constituie si o pluralitate de infractori, in masura in care fapta este savarsita cu vinovatie (intentie, culpa).

O infractiune poate fi savarsita, in general, de catre o singura persoana. Practica a invederat, insa, ca la comiterea unei fapte penale pot coopera mai multe persoane care aduc contributii de natura diferita - morala sau materiala, identica sau eterogena -, contributii ce se intrepatrund, concurand la savarsirea faptei. Spre deosebire, deci, de celelalte forme ale pluralitatii de infractori (pluralitatea naturala si pluralitatea constituita), pluralitatea ocazionala (participatia) nu este determinata de natura faptei sau de conditiile in care aceasta ar putea fi realizata, ci are caracter intamplator, ocazional, fiind determinat de anumite conditii concrete1, in care realizarea prin cooperare a unei infractiuni apare ca mai avantajoasa sub raportul savarsirii sau ascunderii urmelor ei. Asa se explica de ce participatia se poate adauga unei pluralitati naturale sau unei pluralitati constituite.

Sediul legal al participatei se gaseste in partea generala a Codului Penal, in titlul ll privitor la "Infractiune", ca o institutie legata de acesta, in Capitolul III, art. 26-31 inclusiv. Cadrul legal actual, mai cuprinzator decat al Codului penal anterior, defineste categoriile de participanti (art.23-26), prevede tratamentul sanctionator al acestora (art.27,29) si include participatia improprie (art.31), forma necunoscuta reglementarii anterioare. Asezarea participatiei penale in titlul care trateaza despre infractiune se explica prin aceea ca dreptul penal se ocupa de infractiune, de formele pe care le poate imbraca activitatea infractionala, iar de infractor numai sub aspectul responsabilitatii, pentru ca studiul propriu-zis al persoanei infractorului este de domeniul criminologiei2.

Pluralitatea de infractori in cele trei forme ale ei - naturala, constituita, ocazionala - a fost in mod variat, dar constant, prevazuta in legislatiile penale din toate timpurile. Desigur, in vechile legiuiri penale si chiar in legiuirile care au precedat codificarilor moderne, nu gasim o reglementare generala si stiintific elaborata a pluralitatii de infractori si nici terminologia precisa adoptata de stiinta penala contemporana3.

În ceea ce priveste pluralitatea de infractori ocazionala au existat texte care o sanctionau in special in legatura cu anumite infractiuni, in toate legiuirile noastre vechi; aceasta pluralitate primeste insa o reglementare generala in Codul penal de !a 1864 sub denumirea de “complicitate” (art. 47-56), iar in Codul penal de la 1936 sub denumirea de “participare” (art. 120-125).

Codul penal actual a adoptat acelasi sistem, prevazand in partea generala numai reglementarea pluralitatii ocazionale - asa cum am aratat in cele de mai sus -, pentru ca pluralitatea ocazionaia si cea constituita sa fie reglementate, in limitele necesare, in partea speciala (art. 167, 303, 304, 322, 323).

Astfel, Codul penal in vigoare defineste in art. 23, participantii, ca fiind acele persoane “care contribuie la savarsirea unei fapte prevazute de legea penala in calitate de autori, instigatori sau complici”. Observam ca, in enumerarea celor trei categorii de participanti, textul mentioneaza mai intai pe autor, desi, din punct de vedere cronologic, activitatea instigatorului - care are initiativa savarsirii faptei - o precede pe cea a autorului. Procedandu-se astfel s-a avut in vedere ca autoratul conditioneaza existenta celorlalte forme de participatie, ca in jurul autorului graviteaza ceilalti participanti, se incheaga contributia lor la savarsirea infractiunii; fara autor de fapt (fie infractor, fie faptuitor) nu poate exista nici instigator, nici complice.

SECTIUNEA II. CARACTERIZARE GENERAL? A COMPLICIT?TII - FORM? DE PARTICIPATIE

Codul penal actual caracterizeaza persoana complicelui sub aspectul activitatii efectuate in art. 26. Potrivit textului, complicitatea este o forma de participatie penala care consta in fapta persoanei care, cu intentie, inlesneste sau ajuta in orice mod la savarsirea unei fapte penale prevazute de legea penala, inclusiv prin promisiunea de a tainui lucrurile provenite din savarsirea faptei, sau de a favoriza pe infractor, chiar daca, dupa savarsirea faptei, promisiunea nu este indeplinita.

Potrivit Codului penal anterior - art. 121 - era socotit complice acela care “cu intentie inlesneste, usureaza sau ajuta la comiterea unei crime sau delict”, iar conform pct. 2 al aceluiasi text era, de asemenea, considerat complice, acela care, inainte sau in cursul executarii infractiunii, se intelege cu autorii si complicii lor “ca sa ascunda bunurile ce provin din infractiune sau sa asigure beneficiul realizat ori ca sa dea acestora gazduire, loc de scapare sau intalnire pentru a nu fi descoperiti sau a scapa de urmarire”. Facand abstractie de redactarea diferita, fara semnificatie sub aspectul reglementarii art. 26 C. penal actual difera de art. 121 C. penal anterior, in primul rand prin aceea ca, in locul notiunilor "crima", "delict", "infractiune" se foloseste notiunea de “fapta penala prevazuta de legea penala". Se largeste sfera notiunii de complicitate care astfel devine posibila chiar in cazurile prevazute de art. 31 C. penal - in care autorul a actionat din culpa sau fara vinovatie4.

Din simpla analiza a textuiui art. 26 C. penal se desprinde faptul ca, atata timp instigatoru! cat este cel ce savarseste o activitate de determinare, iar autorul o activitate de executare a unei fapte prevazute de legea penala, activitatea complicelui consta in acte de inlesnire sau ajutor. Actul de complicitate nu poate fi niciodata un act determinant al comiterii faptei, caci in acest caz se converteste in instigare, dupa cum nu poate fi nici un act de savarsire, de executare materiala, a actiunii incriminate, deoarece in acest caz se converteste in act de autorat. Este de observat ca uneori complicitatea poate consta si in acte de instigare, dar aceasta instigare nu are ca obiect executarea faptei prevazute de legea penala, ci ajutorarea celui care o comite; este vorba de instigarea complicelui, nu a autorului; instigarea la complicitate fiind considerata, dupa unii autori5, ca o complicitate mijlocita, pentru ca sprijinul este dat prin intermediul altui participant care poate fi instigatorul sau un alt complice.

Într-o alta opinie, (in sens contrar6) se considera ca instigarea la complicitate ramane act de instigare si se argumenteaza plecandu-se in primul rand de la dispozitia art. 25 C. penal, care definind calitatea de instigator nu raporteaza activitatea acestuia la activitatea de savarsire “nemijlocita” a infractiunii, singura care in sensul legii penale se refera in mod explicit la actele de executare propriu-zisa a elementului material ce caracterizeaza latura obiectiva a infractiunii. Pe de alta parte, se considera ca, complicitatea asimilata prin dispozitiite art. 44 din C. penal unei forme atipice a infractiunii, nu exclude posibilitatea ca ea sa fie rezultatul unei determinari psihice venite din partea unei alte persoane, de natura instigarii. Deci caracterul, rolul si pozitia instigatorului - intotdeauna acela de a interveni mai inainte de nasterea hotararii infractionale atat fata de autor, cat si fata de un alt instigator sau complice - raman inductibile si inconfundabile cu oricare din celelalte forme de participatie. Astfel, activitatea de determinare executata de un instigator pe langa un viitor complice, desi poarta indirect caracterul unui ajutor dat autorului, prin aceea ca furnizeaza acestuia un nou participant, nu va putea fi niciodata echivalenta cu o activitate de complicitate propriu-zisa, intrucat rationandu-se in acest mod nu numai ca se eludeaza caracterul specific al activitatii de instigare, dar s-ar putea ajunge prin simetrie la solutia ca si activitatea de complicitate la instigare sa fie considerata doar o complicitate la executare, spre care isi rasfrange efectele.

Sunt cazuri cand contributia complicelui intervine chiar in timpul executarii, ea pastreaza insa, chiar si in aceste cazuri, caracterul de contributie indirecta, de activitate sprijinitoare (exemplu: complicele care tine de vorba un paznic pentru a-i distrage atentia in timpul cat un altul savarseste un furt; complicele care sta la panda pentru a da la timp semnalul de pericol). Participatia penala sub forma complicitatii nu implica, in mod necesar, o intelegere intre autor si complice, anterioara momentului consumarii faptei. Conventia dintre autor si complice poate fi spontana, situatie in care intentia acestuia din urma de a inlesni sau ajuta la savarsirea infractiunii, se deduce din modul lui de comportare si din imprejurarile savarsirii faptei7.

Uneori, complicele poate contribui chiar la efectuarea actelor de executare, dar aceasta contributie nu are ea insasi caracterul unui act de executare, fiindca complicele nu are calitatea de a efectua acte cu caracter de executare in cazul faptei savarsite, contributia sa ramine activitate de sprijinire (este cazul infractiunilor proprii, la care nu poate fi autor decat o persoana care are o anume calitate, numai aceste persoane pot efectua acte de executare, cei care nu au aceasta calitate nu fac decat sa-l ajute).

Cum savarsirea oricareia dintre faptele prevazute de legea penala poate avea, eventual, nevoie de o pregatire adecvata, activitatea de inlesnire a complicelui este in special posibila in faza de pregatire care premerge savarsirii faptei. De aceea, in raport cu inceperea executarii faptei se face deosebirea intre complicitatea anterioara si cea concomitenta, cea dintai este foarte frecventa in cazul faptelor care au nevoie de pregatire, iar cea de-a doua in cazul faptelor a caror executare reclama, datorita naturii sau obiectivului lor material, o oarecare prelungire in timp8.

Nu exista complicitate posterioara, fiindca nu se poate sprijini activitatea de realizare a unei fapte, dupa ce aceasta activitate s-a terminat. Complicele care promite inainte sau in timpul savarsirii faptei, ca va tainui bunurile sustrase sau va favoriza infractorul trebuie sa realizeze aceasta activitate - expres prevazuta de art. 26 C. penal -, dupa ce autorul a luat hotararea de a savarsi infractiunea. Promisiunea de tainuire sau favorizare constituie un mijloc de intarire a hotararii infractionale, deja luate de autor si in acest fel contribuie la savarsirea faptei prevazute de legea penala, reprezentand o forma de complicitate morala. Daca insa activitatea participantului precede luarea, de catre autor, a hotararii de a comite fapta si are ca finalitate si efect tocmai determinarea acestuia de a savarsi fapta, atunci, in ceea ce priveste pe participant, nu se mai poate vorbi de complicitate, ci de instigare, chiar daca, in materialitatea ei, fapta participantului consta intr-o promisiune de tainuire sau de favorizare9.

Din analiza textului art. 26 C. penal se observa ca complicitatea, adica sprijinul dat de complice, capata, asadar, relevanta din punct de vedere penal, atunci cand acel sprijin priveste savarsirea unei fapte penale prevazute de legea penala. Multiple solutii promovate de practica - nefiind regula in materie - ­considera ca o persoana nu poate fi condamnata pentru complicitate, cata vreme autorul nu a savarsit o fapta ca atare10.

Împrejurarea ca autorul infractiunii nu a fost identificat si trimis in judecata nu impiedica judecarea si condamnarea complicilor, atata vreme cat savarsirea faptei de catre autor este neindoielnica, iar ei au contribuit, prin acte de ajutor, la comiterea acesteia11.

Nu este necesar ca, in prealabil, sa fi existat o intelegere intre participanti privind fapta ce va fi savarsita, ci este suficient ca participantul - complicele - sa fi avut cunostinta despre savarsirea infractiunii si sa fi stiut ca prin activitatea sa, ajuta la comiterea acesteia12.

Activitatea pe care o efectueaza complicele, alaturandu-se activitatii prin care autorul realizeaza actiunea care constituie elementul material al faptei prevazute de legea penala, se angreneaza, in mod firesc, in cauzalitatea, psihica sau fizica, a faptei. Pozitia psihica a complicelui se caracterizeaza prin vointa de a savarsi fapta de inlesnire a autorului, cunoscand activitatea pe care acesta o va desfasura si prevazand rezultatul socialmente periculos al acesteia13.

Este de observat complexitatea pozitei psihice a complicelui: activitatea sa volitiva are in vedere nu numai fapta proprie (voieste sa-l ajute pe autor), ci si fapta autorului (voieste sa obtina un anumit rezultat prin intermediul acestei activitati). Pe plan intelectiv, nu este suficient ca complicele sa-si reprezinte ca actele sale vor avea ca finalitate inlesnirea activitatii autorului: mai trebuie sa-si dea seama si de caracterul activitatii pe care o va desfasura autorul, pe baza actelor de sprijin, ca si de rezultatele susceptibile sa se produca, ca urmare a acestei activitati. De aici si imposibilitatea tragerii la raspundere a complicelui pentru actele comise de autor, dar pe care complicele nu le-a prevazut si nici nu trebuia si nu putea sa le prevada14.

Contributia complicelui, ca, de altfel, a oricarui alt participant, se insereaza in antecedenta cauzala, ceea ce imprima caracterul de realitate unica faptei realizate prin contributia diversilor participanti si, deci, si a complicelui.

Unicitatea de rezolutie ce poate sta la baza unor acte de complicitate, la savarsirea mai multor infractiuni distincte, nu este de natura a determina reuniunea lor intr-o entitate autonoma, neaxata pe actele de autorat corespunzatoare, deoarece in sistemul Codului penal, complicitatea nu poate exista autonom, ca atare, independent de excutarea faptei prevazute de legea penala, ci este conditionata si strans legata de ea. În consecinta, daca complicele inlesneste activitatile infractionale desfasurate de mai multi autori, el comite un concurs de fapte de complicitate pedepsibile in conditiile atr. 33-34 C. penal15. Astfel, in cazul mai multor infractiuni de acelasi fel, savarsite de autori diferiti, actele de complicitate nu pot fi sustrase legaturii care le uneste de actele de executare si inmanunchiate, pe deasupra acestora, intr-o alta unitate infractionala· deosebita.

Contributia complicelui este, in principiu, posibila la orice fapta prevazuta de legea penala, fiindca la savarsirea oricarei fapte se poate da un sprijin, daca nu material, in orice caz moral (psihic).

Asadar, complicitatea este posibila atat la faptele de actiune, cat si la cele de inactiune; atat la faptele savarsite cu intentie, cat si la cele din culpa; atat la faptele cu subiect activ unic, cat si la faptele cu pluralitate naturala sau constituita de faptuitori16.

La faptele continui sau continuate contributia complicelui poate interveni oricand pana la incetarea activitatii continui sau continuate. La faptele incriminate numai atunci cand constituie o obisnuinta, conditia obisnuintei trebuie sa fie indeplinita si pentru existenta complicitatii, adica complicele sa fi sprijinit un numar de fapte care sa reprezinte si pentru el o obisnuinta. De asemenea, contributia complicelui poate sprijini cauzalitatea psihica, fie in raport cu autorul, fie in raport cu instigatorul, fie chiar in raport cu un alt complice17.

Actele de complicitate - ca orice act de participatie - formeaza o unitate care constituie insasi fapta prevazuta de legea penala - unica - ce s-a savarsit. În conceptia Codului penal in vigoare, participatia implica, deci, savarsirea unei singure fapte prevazute de legea penala; pluralitatea de infractori nu contrazice si nu afecteaza unitatea faptei.

S-ar putea (aparent) sustine si ideea ca, in baza art. 144 C. penal, se infirma aceasta teza, cu alte cuvinte, in materia participatiei, Codul penal in vigoare a adoptat teoria complicitatii-delict distinct, potrivit careia orice participant la o activitate infractionala este autor al unei infractiuni personale, iar participatia trebuie considerata ca un concurs de infractiuni distincte. Or, potrivit art. 144 C. penal, “prin savarsirea unei infractiuni [...] se inlielege savarsirea oricareia dintre faptele pe care legea le pedpseste ca infractiune consumata sau ca tentativa, precum si participarea la comiterea acestora ca autor, instigator, complice”. Prin urmare, s-ar putea sustine - in temeiul acestui text - ca modalitatile de participare la comiterea unei infractiuni consumate ori a unei tentative echivaleaza, fiecare in parte, cu savarsirea acelei infractiuni, reprezentand deci tot atatea infractiuni distincte, autonome. În urma unei analize atente, consideram ca nu aceasta este pozitia adoptata de legiuitor.

Conform teoriei complicitatii-delict distinct, ar urma ca intotdeauna complicele sa fie pedepsit, chiar daca actele sale de complicitate au ramas fara efect, in sensul ca autorul n-a savarsit fapta la care a fost ajutat; ori, asa cum rezulta din dispozitiile Codului penal, complicitatea urmata de neexecutare nu se pedepseste.

Teoria “complicitatii-delict distinct” (promovata de penalistii straini: Carrara, Feuerbach, Liszt) - potrivit careia, chiar in varianta mai nuantata a “complicitatii-delict distinct, dar conditionat de infractiunea principala” (Carbonnier), atunci cand o fapta prevazuta de legea penala a fost comisa de mai multe persoane exista tot atatea infractiuni de sine statatoare (distincte, dar conexe) cate persoane au contribuit la producerea rezultatului socialmente periculos - este contrara realitatii, deoarece rupe artificial activitatile diversilor participanti, desi ele sunt indisolubil legate, atat sub aspect faptic, cat si prin coeziunea subiectiva ce se stabileste intre participanti18.

CAPITOLUL I – NOTE

1. T. Vasiliu si D. Pavel, coordonatori, in Codul penal al R.S.R. comentat si adnotat, Partea generala, Editura Stiintifica, Bucuresti 1972. p. 142.

Oferta anului

Reducere 2020