Cuprins

Aceasta lucrare poate fi descarcata doar daca ai statut PREMIUM si are scop consultativ. Pentru a descarca aceasta lucrare trebuie sa fii utilizator inregistrat.

Extras din document

Cuprins
Capitolul I : Notiuni Introductive privind protectia patrimoniului
1. Istoricul incriminarii
2. Aspecte de ordin criminologic
Capitolul II : Elementele constitutive ale infractiunii
1. Definitie
2. Obiectul juridic special
3. Obiectul material
4. Subiect activ
5. Subiect pasiv
6. Latura obiectiva
7. Latura subiectiva
8. Tentativa
9. Consumarea
10. Sanctiunea
Capitolul III : 1. inselaciunea in conventii
2. inselaciunea prin cecuri
3. Forma agravata
Capitolul IV : 1. Asemanari si deosebiri intre inselaciune si alte
infractiuni
2. Elemente de drept comparat

Alte date

?

Capitolul I

Notiuni introductive privind protectia patrimoniului

1. Istoricul incriminarii

Manifestarile pagubitoare patrimoniului au fost reprimate in toate (vremile) timpurile, deosebirile de reglementare si tratament datorandu-se perioadei istorice si particularitatilor proprii dintre care nu in ultimul rand traditiilor religioase si juridice a unei societati sau alta.

Legiuirile penale din cele mai vechi timpuri au incriminat si sanctionat sever faptele savarsite impotriva patrimoniului.

În perioada sclavagista erau pedepsite cu asprime furtul, talharia, jaful; mai putin cunoscute erau alte forme de atingere a proprietatii, cum ar fi inselaciunea, abuzul de incredere, gestiunea frauduloasa, care erau considerate delicte civile.

În perioada feudala s-a extins treptat represiunea penala cuprinzand in sfera sa toate faptele prin care se puteau aduce vatamari [1 Gh. Nistoreanu, A. Boroiu, V. Dobrinoiu si colab., “Drept penal”, Editura Europa Nova, Bucuresti, 1997, p. 189. ] patrimoniului.

Majoritatea cutumelor si legiuirile care au guvernat epocile amintite, statorniceau – in privinta sanctiunilor – expiatiuni aspre corporale [2 Gh. Diaconescu, “Infractiunile in Codul penal”, Editura Oscar Print, 1997, p. 359.], privative de libertate si nu arareori eliminatorii.

Legislatiile penale moderne au temperat, in anumita masura, excesele de tratament anterioare, dar au mentinut totusi un regim sanctionator sever pentru anumite forme de activitate infractionala indreptate inpotriva patrimoniului.

În vechiul drept romanesc existau reglementari detaliate referitoare la aceste infractiuni. Astfel pravilele lui Vasile Lupu (“Cartea pentru invataturi” din 1646) si Matei Basarab (“Îndreptarea legii” din 1652), “Codicele penale” ale lui Alexandru Sturza (1826) in Moldova si a lui Barbu Stirbei (1850) in Muntenia, contineau dispozitii cu privire la infractiunile contra patrimoniului.

Codul penal roman din 1864, compilat aproape in intregime dupa Codul penal francez, continea un capitol privitor la: “Crime si delicte contra proprietatii”, capitol mentinut intr-o conceptie si redactare superioara in Codul penal din 1936 sub titlul “Crime si delicte contra patrimoniului.

În paralel cu reglementarile din acest din urma cod, faptele impotriva patrimoniului au mai fost incriminate si prin unele legi speciale – Codul justitiei militare, Codul silvic, Codul marinei comerciale.

Odata cu introducerea conceptelor si categoriilor “obstesc” si “ avut obstesc” – prin Decretul nr. 192/1950, Codului penal din 1936 i s-a atasat un capitol nou, denumit: “Unele infractiuni contra avutului obstesc”, capitol ce avea sa fie preluat in Codul penal din 1969, in titlul IV sub denumirea de: “Infractiuni contra avutului obstesc”.

În prezent, ca urmare a completarilor si modificarilor aduse, codul penal prin Legea nr. 140/1996, Titlul III a primit denumirea: “Infractiuni contra patrimoniului”, iar Titlul IV, care reglementa infractiunile contra avutului obstesc, a fost abrogat.

Constitutia Romaniei, adoptata la 21 noiembrie 1991, referindu-se la roprietate [3 O. Loghin, T Toader, “Drept penal roman”, Editura “Sansa”, Bucuresti, 1996, p.216. ], arata in art. 135 alin 2, ca aceasta este publica sau privata, iar in art. 41 alin 2, ca proprietatea privata este ocrotita in mod egal de lege indiferent de titular.

Luand in considerare aceasta acceptiune, patrimoniul este ocrotit, printr-un intreg ansamblu de mijloace juridice extrapenale, civile si de alta natura.

În ceea ce priveste infractiunea de inselaciune, literatura de specialitate a incadrat-o in categoria faptelor de frauda alaturi de abuzul de incredere, gestiune frauduloasa si insusirea bunului gasit.

Fapta de inselaciune era considerata in vechile legiuiri ca un ilicit civil [4 V. Dongoroz si colab. “Explicatii teoretice ale Codului penal roman”, vol. III, Editura Academiei, 1971,

p. 534], si lasa loc fie unei actiuni de anulare a actului juridic pentru viciu de consimtamant, fie de reparare a pagubei. Cazurile de inselaciune prin fals erau sanctionate cu modalitati ale falsului.

În sistemul de drept penal modern, inselaciunea, mai intai sub forma calificata a escrocheriei, apoi si sub forma simpla, a fost incriminata ca infractiune patrimoniala, pentru ca in secolul XIX si XX sa fie incriminata prin asimilarea cu inselaciunea, anumite fapte in savarsirea carora amagirea constituia factorul determinant.

Codul penal de la 1864, prevedea infractiunea de inselaciune simpla in dispozitiile cuprinse in art. 332 – 333, pedeapsa era inchisoare de la o luna la un an, respectiv amenda si inselaciunea calificata in dispozitiile din art. 334 alin 1 si 2, pedepsibila cu inchisoare de la 6 luni pana la 2 ani si amenda.

În Codul penal din 1936, inselaciunea simpla si cea agravata erau prevazute in dispozitiile art. 549 Cod penal, pedeapsa fiind inchisoare de la 3 luni la 2 ani pentru modalitatea simpla si de la 1 an la 3 ani pentru modalitatea agravata.

Articolul 550 Cod penal prevedea unele circumstante agravate legale care atrageau sporirea pedepsei cu un plus pana la 2 ani; in art. 551 Cod penal era prevazuta modalitatea inselaciunii in conventii, sanctionata la fel ca si inselaciunea simpla, iar in art. 552 – 555 erau incriminate faptele asimilate cu inselaciunea (inselaciunea in emigrare, inselaciunea prin cecuri, inselaciunea contra asiguratorului, inselaciunea privind dreptul de autor).

Sub raportul continutului infractiunii de inselaciune exista unele deosebiri intre incriminarea prevauta in Codul penal de la 1936 si cea prevazuta in Codul penal actual.

Astfel cuprinsul art.215 Cod penal a fost modificat si completat prin Legea 140/1996, fiind majorate pedepsele prevazute in aliniatele 1 si 2 si introdus unui nou aliniat.

Prin completarea art.215 Cod penal cu un nou aliniat (respectiv aliniatul 4 – inselaciunea prin cecuri) s-a ajuns la crearea unei infractiuni complexe, oarecum similara cu delictul de inselaciune prin cecuri [5 I. Dumitru: “Infractiunea de inselaciune” in Dreptul nr. 9/1997, p.75.], reglementat in art. 553 Cod penal din 1936.

Codul penal in vigoare nu prevedea insa agravantele speciale din art. 550 Cod penal, fiindca aceasta se incadreaza printre acele mijloace frauduloase care constitue prin ele insele infractiuni si deci se vor aplica regulile de la concursul de infractiuni.

De asemenea nu se mai prevede faptele asimilate infractiunii de inselaciune (art.552 – 555). Aceste fapte in masura in care ar fi posibil sa fie savarsite de cetatenii romani aflati in strainatate sau de straini care dupa ce au savarsit fapta s-au refugiat pe teritoriul statului roman, ele vor fi incadrate dupa caz, in dispozitia privitoare la inselaciunea simpla sau in cea privitoare la inselaciunea agravata, ori la modalitatea speciala (art. 215 alin. 1-3), si bineinteles daca nu ar constitui o infractiune mai grea.

Legiuitorul a urmarit prin incriminarea acestei infractiuni sa asigure increderea si buna credinta pe care trebuie sa se intemeieze relatiile sociale cu caracter patrimonial ca si punerea persoanei la adapost de pagubele care i-ar putea fi pricinuite ca urmare a inducerii ei in eroare de catre o alta persoana.

2. Aspecte de ordin criminologic

“Înselaciunea invaluie intotdeauna delictul intr-o aparenta legalitate: ceea ce se vede este legitim, ceea ce sta ascuns este inselator” [6 G. Antoniu, St. Dones, M. Popa: “Codul penal cu explicatii pentru intelesul tuturor”, Editura Tempus, Bucuresti, 1996 , p. 72 ] (Seneca).

Ocupand un loc superior in arealul infractionalitatii, in deosebi in ultimii ani (crestere a numarului de infractiuni constatate in 1996 fata de 1990 cu 2.840% - de la 939 la 26.670 – conform raportului anual al Politiei Romane 1996) [7 Gh. Diaconescu, op. cit. , p. 429.], infractiunea de inselaciune se caracterizeaza prin faptul ca victimele ei isi cedeaza bunurile unor infractori, datorita reprezentarilor false ce li se induc prin diverse acte inselatoare asupra starilor reale de fapt.

Desigur, cel ce intra in relatii sociale cu caracter patrimonial trebuie sa fie diligent, procedand cu toata grija si atentia ca interesele sale sa nu fie vatamate. Doi, pentru formarea si desavarsirea nestanjenita a relatiilor cu caracter patrimonial, este necesara in acelasi timp si o anumita incredere pe care cei ce intra in aceasta relatie trebuie sa si-o acorde reciproc, de o anumita buna credinta a partilor.

Fapte ca furtul, talharia, abuzul de incredere, gestiunea frauduloasa, inselaciunea, distrugerea, tulburarea de posesie, impreuna cu cele de coruptie au devenit tot mai fregvente in peisajul fenomenului infractional.

Înselaciunea prin modul in care este conceputa si savarsita, prin urmarile ce le produce, prezinta un grad de pericol social si in concurs cu alte infractiuni cauzeaza importante prejudicii patrimoniale.

Problema prevenirii infractiunilor a suferit unele mutatii [8 T. Dianu: “Strategii de prevenire a criminalitatii de tranzitie” – in “Studii de drept romanesc”, nr. 1/1994, p. 57.] privind continutul acestei activitati, cu implicatii directe asupra modalitatilor de actiune ale organelor cu atributii in domeniu. Indiferent de schimbarile pe plan conceptual, constatate vor ramane acele directii privind inlaturarea situatiilor, starilor ori imprejurarilor care pot influenta pe subiect, ori pot fi folosite de o persoana in vederea savarsirii de infractiuni.

Pornind de la faptul ca scopul legii penale este acela de a preveni si combate faptele antisociale, se impune cerinta intensificarii luptei impotriva oricarei incalcari ale normelor juridice.

Împotriva faptelor care prezinta un grad mai ridicat de pericol social, patrimoniul este ocrotit prim mijloacele energice ale legii penale. Aceasta ocrotire se realizeaza prin incriminarea faptelor care ii aduc atingere.