Cuprins

Aceasta lucrare poate fi descarcata doar daca ai statut PREMIUM si are scop consultativ. Pentru a descarca aceasta lucrare trebuie sa fii utilizator inregistrat.

Extras din document

Cuprins
I. VIATA PERSOANEI CA OBIECT DE OCROTIRE
I.1. Scurta prezentare istorica
I.2. Reglementarea infractiunilor contra vietii persoanei
II. INFRACTIUNEA DE OMOR CALIFICAT (ART.175 C.PEN.)
II.1. Conceptul si caracterizarea infractiunii de omor calificat
II.2. Continutul juridic al infractiunii de omor calificat
III. ELEMENTELE CIRCUMSTANTIALE ALE INFRACTIUNII DE OMOR CALIFICAT
III.1. Omorul savirsit cu premeditare
III.2. Omorul savirsit din interes material (art. 175 lit. b C.pen.)
III.3. Omorul savirsit asupra sotului sau unei rude apropiate ( art. 175 lit. c, C. pen.)
III.4. Savirsirea omorului profitind de neputinta victimei de a se apara (art. 175 lit. d C. pen.)
III.5. Omorul savirsit prin mijloace care pun in pericol viata mai multor persoane (art. 175 lit e C. pen)
III.6. Omorul savirsit in legatura cu indeplinirea indatoririlor de serviciu sau publice ale victimei
( art. 175 lit f C. pen.)
III.7. Omorul savirsit pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la urmarire sau arestare, ori de la executarea unei pedepse
(art. 175 lit. g C. pen.)
III.8. Omorul savirsit pentru a inlesni sau ascunde savirsirea altei infractiuni (art. 175 lit. h C. pen)
III.9. Omorul savirsit in public (art. 175 lit. i C. Pen.)
IV. Propuneri de lege ferenda
BIBLIOGRAFIE

Alte date

?

I. VIATA PERSOANEI CA OBIECT DE OCROTIRE

I.1. Scurta prezentare istorica

Viata este fara indoiala, acel bun suprem, pe care nu ti-l poti da tie insuti. O poti insa da- ori lua- altuia sau altora. Un divers si bogat ansamblu de cutume, precepte religioase si filosofice, de legi situeaza in indelungata istorie a umanitatii, indiferent de rasa, de asezare pe glob, de sistem social sau politic- apararea vietii, protectia ei, in varful piramidei de norme morale si juridice.

Dreptul la viata este cel mai natural drept al omului [1 I. Muraru, Drept constitutional si institutii politice, vol. I, Ed. Actami, Bucuresti, 1995, p.82]. El s-a impus de timpuriu in sistemul juridic, fiind consacrat inca din primele declaratii de drepturi si desigur prin constitutii. Astfel, Declaratia Universala a Drepturilor omului stabileste in art. 3 ca „Orice om are dreptul la viata, libertate si la inviolabilitatea persoanei”, iar Pactul privitor la drepturile civile si politice stabileste in art. 6 pct. 1 ca „dreptul la viata este inerent persoanei umane. Acest drept trebuie ocrotit prin lege. Nimeni nu poate fi privat de viata sa in mod arbitrar”. Conventia Europeana a Drepturilor Omului consacra dreptul la viata in art. 2 precum si in Protocolul 6 si in Protocolul 13 la Conventie. Constitutiile lumii reglementeaza nuantat dreptul la viata pentru ca el are mai multe acceptiuni. Într-o acceptiune restransa, dreptul la viata priveste viata persoanei numai in sensul ei fizic, iar intr-o acceptiune larga viata persoanei este privita ca un univers de fenomene, fapte, cerinte ce se adauga, permit si imbogatesc existenta fizica. În aceasta acceptiune larga, dreptul la viata este asigurat prin intreg sistemul constitutional. Constitutia Romaniei consacra intr-o acceptiune restransa dreptul la viata, aceasta solutie fiind mai eficienta din punct de vedere juridic. Astfel, art. 22 din Constitutie prevede ca „Dreptul la viata precum si dreptul la integritate fizica si psihica ale persoanei sunt garantate”. Avand in vedere ca acest drept fundamental implica, in primul rand ca nimeni nu poate fi privat de viata sa in mod arbitrar, art. 22 alin. 3 interzice pedeapsa cu moartea ca fiind contrara drepturilor naturale ale omului. Interzicerea prin Constitutie a pedepsei cu moartea exprima tendinta dominanta astazi in lume de inlaturare a acestei sanctiuni. Pedeapsa cu moartea este nu numai o incalcare a drepturilor naturale ale omului, dar este prin natura sa o cruzime care indiferent daca s-a dovedit sau nu dreapta, niciodata nu a fost eficienta.

Viata apare astfel ca valoare primara si absoluta, indispensabila manifestarii in sine. Cu doua milenii in urma Titus Lucretius afirma: vitaque manicipio nulli datur, omnibus usu ( viata nu este proprietatea nimanui, ci uzufructul tuturor), atragand astfel atentia asupra importantei valorii vietii persoanei sub aspectul permanentei omului in lume.

Si totusi, desi nimeni nu contesta acest adevar, realitatea ne arata ca in societate s-au produs si continua sa se produca acte de suprimare a vietii semenului. Ele ne apar vadit contrastante cu prestigiul creator al omului si mandria pe care el o manifesta, fiind totodata de maxima periculozitate, datorita caracterului ireparabil (nu exista compensatie in unitati conventionale de schimb pentru pierderea vietii mamei, tatalui, fiului sau altor persoane, nici pentru investitia de ordin spiritual cuprinsa in aceasta valoare sociala care este viata omului) si incompatibil cu ordinea de drept.

Ocrotirea persoanelor impotriva actelor de violenta care le pun in pericol viata s-a impus inca din epocile cele mai indepartate. Masurile impotriva celor care ucideau persoane din aceeasi colectivitate nu erau insa axate pe ideea de vinovatie, ci pe necesitatea de aparare si conservare a echilibrului necesar supravietuirii grupului. Aceste masuri constau in alungarea faptuitorului din comunitate si numai atunci cand nu era in joc securitatea comunitatii se lasa partilor interesate posibilitatea razbunarii. Treptat, razbunarea nelimitata a fost inlocuita cu legea talionului (ochi pentru ochi si dinte pentru dinte), care introducea ideea de compensatie sub forma incipienta ca cel care face rau sa sufere tot atata rau. Si apar legile scrise.

Cea mai veche colectie de legi este Codul regelui Hamurappi din Babilon (1792-1750 i.e.n.), care are la baza legea talionului si contine dispozitii cu caracter destul de evolaut, cum ar fi diferenta intre omorul intentionat si omorul din imprudenta. Totusi o serie de prevederi contrasteaza cu rationamentul juridic corect, lasand sa se intrevada ca nu era cunoscuta sau nu era inteleasa la justa valoare notiunea de vinovatie. Codul avea urmatoarele norme: daca cineva omora pe femeia altuia i se omora fiica; daca o constructie se prabusea dintr-un viciu de constructie si omora pe fiul proprietarului, era ucis fiul arhitectului; daca un om liber detinut pentru datorii murea din cauza loviturilor sau lipsurilor, era ucis fiul creditorului care a cerut ca acesta sa fie inchis pentru neachitarea datoriilor [2 Vladimir Hanga, Mari legiuitori ai lumii, Bucuresti, Ed. stiitifica si enciclopedica, 1977, p. 75-76.].

În Grecia antica, innoirea si sistematizarea legilor vechi apartine lui Lycurg (secolul IX i.e.n.). Omorul era premeditat (fonos pronoias) sau involuntar (fonos akusios). Omorul premeditat consta in vatamarea sanatatii facute cu intentia de a-i provoca moartea (traumata ak pronoias) si se judeca in Areopag, in complet alcatuit din mai multi arhonti alesi pe viata, prezidat de arhontele-rege. Oratorii erau obligati sa se rezume la expunerea faptelor si sa nu apeleze la pasiuni sau mila, iar sentintele cuprindeau fie o solutie de condamnare la moarte, fie o solutie de achitare. În caz de paritate de voturi, presedintele adauga un vot in favoarea condamnatului. Omorul involuntar se judeca de un tribunal compus din 50 de cetateni liberi, incercandu-se in prealabil concilierea partilor. În cazul acestei infractiuni partea vatamata putea sa primesca hypofonia, respectiv o despagubire sau pret al sangelui [3Andrei Marin, Pagini alese din oratorii greci, Bucuresti, 1969, p.XX. ].

La romani, prima lege scrisa este Legea celor XII Table, care dateaza din secolul V i.e.n. Si ea consacra in materie penala legea talionului si facea distinctie intre crimen publica si delicta privata. Omorul era considerat crima publica si avea denumirea speciala de parricidium, adica infractiune care consta in suprimarea vietii unei persoane libere din comunitate. El se judeca in complete speciale si se pedepsea in general cu moartea, putandu-se aplica totusi si alte pedepse, cum ar fi amputarea mainii condamnatului, flagelatia etc.

Cu privire la rolul pedepsei, anticii au formulat teoria utilitarista, potrivit careia pedeapsa este necesara pentru apararea societatii. Astfel Platon (De legibus, cap XI) considera esential exemplul pe care il ofera pedeapsa altor persoane; Aristotel (Ethica, II) vedea in pedeapsa leacul impotriva nedreptatii si relelor; Seneca (De clementis, I, 22) aborda acelasi caracter utilitarist al pedepsei invocand menirea ei de a face pe ceilalti mai buni (caeteros redat meliores), de a distruge pe cei rai (ut sublatis malis) si astfel a permite celor multi sa traiasca in siguranta (securiores caeter vivant).

În evul mediu legile erau dominate de caracterul consuetudinar, feudal si canonic. Una dintre cele mai importante legi, Corpus iuris canonici (1140) a reglementat infractiunile sub un dublu aspect: al nesocotirii ordinii divine si al leziunii aduse ordinii umane. Omorul era pedepsit cu moartea prin mijloacele cele mai crude. Pruncuciderea, spre exemplu, se pedepsea cu ingroparea de vie a femeii vinovate. În general, nobilii se bucurau de privilegii in sensul ca, in cazul lor, pedeapsa pentru omor putea sa fie convertita intr-o pedeapsa mult mai usoara, chiar amenda.

În 1764 apare lucrarea lui Cesare Beccaria, Dei delitti et delle pene (Despre infractiuni si pedepse), reprezentativa pentru evolutia ulterioara a stiintei penale. În ea sunt formulate pentru prima data principiul legalitatii incriminarii si principiul umanizarii pedepsei; de asemenea sunt examinate probleme de reeducare a infractorului si de morala.

Daca fundamentul dreptului de a pedepsi – se arata in lucrare- este interesul general, finalitatea represiunii nu poate fi niciodata in afara exigentelor moralei.

Tot in secolul al XVIII-lea este formulata teoria autonomiei pedepsei, potrivit careia pedeapsa are valoare de sine statatoare, este un imperativ categoric al ratiunii, care deriva din ideea de dreptate, respectiv a ispasirii pentru orice fapta, binele sa fie rasplatit cu bine iar raul cu rau, malum passionis propter malum actionis (Im. Kant, Principii metafizice de drept, 1797 ).

În secolul al XIX-lea apar scolile penale. Scoala clasica (Francesco Carrara) considera ca fiinta umana dispune de vointa autonoma (liber-arbitru) si deci infractorul raspunde pentru actul voluntar savarsit de el si care incalca dispozitia legii. Pozitivismul, din contra,stigmatizeaza inca de la nastere pe omul criminal, considerat ca detinator al unor date biologice caracteristice. La inceput a purtat denumirea de scoala antropologica (Cesare Lombroso, L’uomo delicvente, Milano, 1876), apoi de scoala italiana (Enrico Ferri). Pentru sustinatorii ei, criminalul este o fiinta anormala, deci nu liberul- arbitru sta la baza actului criminal, ci anumiti factori de degenerescenta biologica. Pedeapsa trebuie sa aiba rol de vindecare a anomaliilor, adica sa fie un mijloc de aparare sociala. Scoala sociologica, reprezentata de G. Tarde si E. Durkheim, accentueaza asupra naturii sociale a omului si incearca sa explice fenomenul criminalitatii prin factori sociali: somaj, alcoolism, lipsa de locuinta sau alte tare ale societatii capitaliste, care arunca pe om la periferia vietii sociale. Si treptat sunt atrase in discutie notiunile de societate, mediu, conditii materiale, cat si cele de personalitate si resocializare.

Secolul al XX-lea este caracterizat printr-o multitudine de teze de ordin filosofic, prin care se incearca explicatii atat de pe linia liberului-arbitru, cat si a determinismului.

Existentialismul valorifica liberul- arbitru intr-un mod cu totul particular. În masura in care acceptam liberul- arbitru ca fundament al actiunilor noastre, trebuie sa acceptam si ideea absolvirii omului de orice indatorire impusa din afara, adica libertatea lui deplina de a aprecia ce este bine si ce este rau. Omul are astfel menirea sa- si defineasca scopurile si sa-si aleaga actiunile in mod absolut liber [

4J.P. Sartre, L’existentialisme est un humanisme, Paris, Nagel, 1961, p. 136]. Se intelege ca o asemenea teza privind libertatea si arbitrariul in viata si atitudini nu poate fi primita [5Dumitru Ghise, Existentialismul francez si problemele eticii, Bucuresti, Edit. Stiintifica, 1967, p. 154].

Neopozitivismul etic considera ca judecata de valoare etica nu afirma nimic, nu-i nici adevarata nici falsa, si deci nu poate fi demonstrata sau respinsa. Calificativul „rau” pe care-l acordam unor fapte este un simplu simbol, o pura expresie a emotiei [6J. Ayer, Langage verite et logique, trad. din limba engleza de J. Ohane, Paris, Ed. Flammarion, p. 150]. Conceptia este considerata ca „metodologie empirica”, atitudinile oamenilor despre bine si rau avand conditionari mult mai adanci [7Elena Cobianu, Teoria emotivista in etica neopozitivista, in vol. Filozofia moderna contemporana, sub red. Al. Posescu, Bucuresti, Editura Academiei,1973, p. 82].

Teoria apararii sociale ia in considerare ca element de baza infractiunea- fapt uman. Acest fapt se apreciaza nu numai dupa criteriul obiectiv, dar si in raport de elementele subiective de personalitate, fiind relevant din punctul de vedere al apararii eficiente a societatii. Judecatorul trebuie sa aleaga masura penala cea mai eficace pentru tratarea infractorului, indiferent daca aceasta este o masura de siguranta sau o pedeapsa [8 Marc Ancel, La defense sociale nouvelle, Paris,Cujas,1966,p.126].

Teoriile mentionate au meritul de a proceda la analize mai nuantate si de a scoate in evidenta unele particularitati ale actului infractional, dar ele omit un lucru esential: inegalitatea sociala ca izvor permanent de infractionalitate. În timp ce in statele socialiste se accentueaza asupra necesitatii de aparare a interesului intregului popor si a inlaturarii oricarei forme de exploatare, in statele capitaliste este trecut sub tacere tocmai acest element de inechitate sociala, cu profunde consecinte asupra relatiilor sociale.

Teoria materialist- istorica a statului si dreptului asigura un demers stiintific si o unitate de cercetare in stiintele sociale in general. Libertatea nu este opusa necesitatii, ci ea inseamna intelegerea valorilor sociale, a intereselor colectivitatii, armonios imbinate cu interesele individuale. Ceea ce intelegem prin „esenta umana” nu este o abstractie dedusa din notiunea de individ, ci o realitate reprezentata de „ansamblul relatiilor sociale” [

9 Karl Marx, Teze despre Feuerbach, in K. Marx, F. Engels, Opere, vol. III, Bucuresti, Edit. Politica,1958, p. 6]. Sub acest aspect trebuie privite si normele de drept, a caror finalitate este convietuirea tuturor intr-un climat lipsit de exploatare si axat pe respect si demnitate.

I.2. Reglementarea infractiunilor contra vietii persoanei

Geto- dacii au beneficiat de legi scrise, dar acestea nu s-au pastrat. Ele sunt amintite de Iordanes, care arata ca regele dac Burebista si-a luat ajutor pe Deceneu, care avea o putere aproape regeasca (pene regiam potestate) si a dat poporului dac legi scrise (conscriptos). Puterea judecatoreasca era incredintata- se pare- preotilor, care o exercitau asemenea druizilor din Galia.