Cuprins

Aceasta lucrare poate fi descarcata doar daca ai statut PREMIUM si are scop consultativ. Pentru a descarca aceasta lucrare trebuie sa fii utilizator inregistrat.

Extras din document

Alte date

Comunicarea politica este o practica democratica esentiala in regimurile democratice. Comunicarea politica in afara rolului strategic pe care il are pentru un actor politic, este si un mijloc de implementare a unor practici sociale. Practicile de comunicare politica dintr-o societate pot evidentia gradul democratic al unei societati.

1.3. Conditii de baza ale comunicarii politice

Conform afirmatiilor lui Vasile Tran, „comunicarea politica este o interactiune institutionala - o interactiune intre actorii politici, mass media, public si electorat, asadar intre participanti cu identitate formala, reprezentativa“ [5 Tran, Vasil?, Stanciug?lu, Irina, T?oria comunicarii, Suport d? curs, Bucur?sti, 2003, p. 157.]. În fapt, actorii comunicarii politice constituie genuri institutionale cu resurse, proiecte, motivatii si mize diferite. Ei interactioneaza utilizand o serie de coduri si ritualuri menite sa produca vizibilitatea domeniului politic - un domeniu destinat prin conventie publicitatii. Din aceasta cauza, nu de putine ori comunicarea politica trece drept apanajul unei alte institutii, cea a producatorului de imagine publica.

Pe de alta parte, comunicarea politica este asimilata tot mai mult unei actiuni dramaturgice si se uita faptul ca avem de-a face si cu o practica sociala care poate servi democratia. În relatia dintre actorul politic, spatiul democratiei si spatiul public mediatic vom constata ca fiecare contribuie la producerea celuilalt. Spatiul public mediaza intre actiunea politica si normele democratiei. Comunicarea politica este un produs al spatiului public in masura in care mediatizarea a devenit un proces constitutiv tuturor practicilor publice, inclusiv politicului.

Daca in publicitate tendinta este de a muta accentul de pe reclama unui anumit produs pe crearea si intretinerea imaginii de marca, nici in domeniul politic, data fiind similaritatea de fond, lucrurile nu stau cu mult mai diferit. Daca in loc de publi­citate am spune marketing politic, vom vedea ca si aici tendinta este de a se acorda intaietate unei comunicari politice permanente, in detrimentul unei campanii electo­rale periodice si agresive. Ca si in economie, si in politica intregul creste in com­plexitate. Pentru alegator, votul nu mai este manifestarea rituala a atasamentului fata de o familie politica, ci trebuie sa se orienteze la fiecare scrutin. Crescand importanta claselor de mijloc, care sunt deosebit de sensibile la oscilatiile economice, scade im­portanta programelor politice bazate pe doctrina ce permiteau fixarea ideologica a cor­pului electoral.

Ca orice proces de comunicare, comunicarea politica, pentru a putea functiona, necesita existenta unor conditii de baza [6 Dragan, Ioan, Comunicar?a – paradigm? si t?orii. Volumul II, ?ditura Rao, Bucur?sti, 2007, p. 313.] (normative, tematice, comerciale, tehnologice, s.a.).

În primul rand avem nevoie de proiecte si intentii. Oamenii politici, mass media, opinia publica, actorii individuali sau colectivi ai scenei politice reprezinta anumite institutii sau grupuri profesionale; de regula, acesti participanti la comunicarea politica au o legitimitate formala si, deci, interese specifice.

În plus avem nevoie de o tematica de interes public caci oamenii politici, mass media, opinia publica si expertii concura la definirea agendei publice. Acestora li se adauga conditiile normative [7 B?ciu, Cam?lia, Op. Cit., p. 29.] (standarde si reglementari juridice ce delimiteaza marja de actiune a oamenilor politici in spatiul public), conditii concurentiale (piata mediatica creeaza un cadru de negociere a agendei publice, respectiv a temelor prioritare pentru mass media, politicieni si public), conditii expresive (comunicarea presupune diferite practici de punere in scena a politicului selectate pe baza de consultanta si tehnici de tip marketing) si nu in ultimul rand de conditii tehnologice (mass media si noile tehnologii de comunicare).

Daca in randurile de mai sus am expus conditiile care genereaza procesul de comunicare politica, in cele ce urmeaza ma voi referi la elementele distinctive ale acestui tip de comunicare [8 Ibid?m.]:

a) retea de interactiuni

Comunicarea politica implica o retea de interactiuni, o configuratie de proiecte de comunicare apartinand unor actori sociali cu identitati diferite; este gresit sa o vedem doar ca o relatie verticala intre doi interlocutori, respectiv doua proiecte de comunicare (actorul politic si electoratul, actorul politic si adversarul sau politic, actorul politic si jurnalistii, jurnalistii si expertii). Nu este vorba numai de acte de comunicare initiate de oameni politici, ci si de interventii publice provenind de la actori sociali care nu au neaparat o identitate politica. Comunicarea politica inglobeaza contracte de comunicare diferite, de unde si finalitatea sa aparent contradictorie: persuasiune si, in acelasi timp, informare; strategie si, in acelasi timp, practica democratica.

b) dimensiunea reprezentativa

Comunicarea politica reprezinta un teritoriu simbolic in care actorii politici negociaza constructia agendei publice, conferind vizibilitate unor proiecte care vizeaza comunitatile, grupurile sociale si societatea in ansamblu. Temele comunicarii politice sunt tratate ca teme reprezentative pentru interesul public; la fel se prezinta si argumentele care se intemeiaza pe reprezentari, simboluri, valori si practici care alcatuiesc gandirea conventionala sau spatiul normalitatii colective existent la un moment dat.

c) ritualizarea

La producerea comunicarii politice contribuie interactiunea dintre actori sociali care reprezinta tipuri distincte de institutii. De aici rezulta tipologia atat de diversa a interactiunilor care genereaza comunicarea politica. Din acest punct de vedere, comunicarea politica este mult mai conventionala si mai ritualizata decat alte procese de comunicare.

d) rolul mass mediei

Mass media detine rolul decisiv in procesul comunicarii politice prin faptul ca constituie principala sursa pentru vizibilitatea publica a informatiei politice, dar si pentru dezbaterea publica a acesteia. Mediatizarea este o conditie intrinseca a comunicarii politice, si numai prin intermediul ei, prin modurile in care informatia politica este pusa in scena putem intui diversitatea conditiilor care concura la producerea comunicarii politice.

e) o practica democratica

Comunicarea politica nu este doar o activitate strategica, ci si un mijloc prin care publicitatea in politica, inteleasa ca vizibilitate publica a politicului, poate deveni o practica sociala. În functie de practicile de comunicare politica dintr-o societate putem evalua gradul de democratizare al respectivei societati.

1.4. Tipologia comunicarii politice

Pentru a intelege mai bine comunicarea politica, dar mai ales abordarile care stau la baza definirii ei, Gerstle imparte definitiile comunicarii politice in patru mari abordarii: abordarea din perspectiva comportamentalista, abordarea din perspectiva structuro-functionalista, abordarea interactionista si abordarea dialogica. [9 B?ciu, Cam?lia, Comunicar? politica, comunicar?.ro, Bucur?sti, 2002, p. 73]

Abordarea din perspectiva comportamentalista. Unul dintre pionierii comunicarii este H. D. Lasswell care in 1948 punea intrebarea „Cine spune ce, cui, prin ce mijloace si cu ce rezultate?” pentru a putea descrie o actiune de comunicare. Un an mai tarziu, Shanon si Wever propun locica teoriei matematice a comunicarii. Astfel, comunicarea este inteleasa mai intai ca o suma de factori din care fac parte emitatorul, mesajul, receptorul, codul, canalul si situatia. Literatura de specialitate propune doua modele de transmitere a mesajului.

Figura 1: Model linear

Comunicarea mai poate fi reprezentata asemenea unui proces liniar care presupune transmiterea informatiei continute in mesaj de la emitator la receptor. Rezulta astfel, ca ceea ce caracterizeaza comunicarea este efectul pe care ea il produce asupra destinatarului.

Figura 2: Modelul contextual

Definitiile care insista pe procesul de transmitere sau pe efectul produs de aceasta sunt numeroase. Pentru G. A. Miller de exemplu, „comunicarea este transmiterea unei informatii de la un punct la altul”; urmand ca D. K. Berlo sa adauge ca scopul pentru care noi comunicam este „pentru a influenta, pentru a produce un efect in concordanta cu intentiile noastre”. Aceasta idee a stat la baza uneia din definitiile comunicarii politice. H. Eulau, S. J. Eldersveld si M. Janowitz, politologi ca formare dar care isi sprijineau studiile pe teoriile behavioriste, imagineaza comunicarea drept unul dintre cele trei „procese” – alaturi de lider si de structurile de grup – „prin care influentele politice sunt mobilizate si transmise intre institutiile guvernamentale si comportamentul electoral”

Abordarea din perspectiva structuro-functionalista. Jacques Gerstle este de parere ca o astfel de abordare „schimba definitia comunicarii, inscriind-o in contextul societatii ca pe un ansamblu de sisteme aflate in relatie. Comunicarea politica este din acest punct de vedere ansamblul de procese interactive dintre elementele unui sistem si intre acest sistem si elementele inconjuratoare”. Conceptele cheie sunt astfel cele de sistem, schimb, echilibru. Privite in mod concret, sistemele politice, economice, culturale, care definesc societatea, folosesc un proces de transmitere de informatii prin fluxuri specifice fiecarui mediu ceea ce face ca politicul sa fie situat pe o pozitie secundara.

Comunicarea politica poate fi considerata „o activitate de comunicare, cu specific politic in functie de consecintele ei, actuale sau potentiale, asupra politicului”. Pentru K. W. Deutsche ea „nu are existenta proprie deoarece intreaga politica trebuie analizata ca fiind o comunicare: «a conduce este, mai intai de toate, o activitate de comunicare»”.

Din acest punct de vedere, Jacques Gerstle considera ca eficacitatea sistemului este data de patru factori: importanta informatiei, timpul de asteptare necesar sistemului pentru refacere, castigul realizat prin fiecare operatie corectiva si deplasarea scopului comunicarii. De aceea Almond vede comunicarea ca fiind „elementul dinamic al sistemului politic, de care depind alte procese, precum socializarea, atragerea, participarea”. Totusi, potrivit lui David Easton si teoriei sistemelor realizata de acesta, comunicarea nu este un concept central deoarece modelul sau se bazeaza pe aceeasi logica a schimbului de informatii intre sistem si mediu astfel incat „cerintele si suporturile care intra in sistemul politic sunt transformate in decizii si reactioneaza asupra modelului printr-un mecanism de feedback”. [10 Hosu, Ioan, Not? d? curs. Comunicar? politica, ?d. Acc?nt, Cluj-Napoca, 2005, p. 84]

Comunicarea politica mai poate fi definita tinand cont de aspectul instrumental si de cel institutional. Daca aspectul instrumental o clasifica drept o relatie de persuasiune intre interlocutori, un proces de influentare si intentionalitate, aspectul institutional face referire la aceasta ca la un sistem alcatuit din resurse tehnologice, conditii etice, profesionale, reglementari normative si conventionale destinate publicitatii politice.

La aspectul instrumental face referire Belanger cand defineste comunicarea politica drept „o relatie sociala echivalenta cu influentarea”. Este insa vorba despre o influentare in primul rand voita, care apoi este transformata sau nu in actiune. Absenta actiunii – ca modalitate de comunicare politica – este de aceasta data echivalenta cu omisiunea. Actiunea sau absenta ei reprezinta deci interventii intentionale in comportamentul potential al receptorului.

Comunicare politica este insa si dincolo de cuvinte. McNair considera ca in acest segment se incadreaza orice „comunicare intentionala despre politic”, „toate discursurile politice”, „nu numai enunturile verbale sau scrise, ci si elementele vizuale de semnificatie precum tinuta vestimentara, machiajul, pieptanatura, designul unui logo”. Cu ajutorul acestor elemente de comunicare este intregita imaginea politica sau identitatea. Pentru ca procesul de comunicare intentionala sa se desfasoare in mod optim sunt necesare cateva conditii minimale: existenta emitatorului, receptorului, un spatiu public si unul sau mai multe canale de comunicare.

Importanta aspectului institutional reiese si din definitia data de Negrime comunicarii politice. Pentru el, aceasta este „un sistem complex de comunicare a informatiei politice intretinut prin practici jurnalistice, socializare politica si democratizarea institutiilor statului”. Si pentru Wolton comunicarea politica este „un spatiu” in care se intalnesc discursurile contradictorii a trei actori care au legitimitatea de a se exprima in mod public asupra politicii: oamenii politici, jurnalisti si opinia publica prin intermediul sondajelor de opinie”

Veron, propune o abordare asemanatoare cu cea a lui Wolton. Acesta, analizeaza produsele comunicarii politice pornind de la produsele mediatice astfel incat fiecare produs final difuzat de media de informare „este o configuratie discursiva profund eterogena” si reprezinta produsul final al unor negocieri multiple. Asupra acestui produs final si-au lasat amprenta diferitii actori prin intermediul unor strategii diversificate. Altfel spus, „este vorba despre o suprafata discursiva care devine locul de intalnire al unor operatori strategici de o mare diversitate”.

Roland Cayrol, in lucrarea intitulata „Noua comunicare politica”, vedea procesul comunicarii politice ca un rezultat al conlucrarii dintre „televiziune, sondaje si publicitate”, rezultand cea ce el numeste sfanta treime. Dar la aceste trei elemente definitorii Gabriel Thoveron in lucrarea „Comunicarea politica azi”, mai adauga un element, acela fiind americanizarea, rezultand o cvadratura.

Norris adopta un model interactiv oarecum linear, pentru ca el isi reprezinta comunicarea politica sub forma unui proces interactiv. Informatiile circula intre oamenii politici, noile media si public. Aceasta circulatie se realizeaza pe trei directii: de sus in jos (de la institutiile guvernului catre cetateni), orizontal (intre oamenii politici) si de jos in sus (de la opinia publica spre autoritati). [11 B?ciu, Cam?lia, Comunicar? politica, comunicar?.ro, Bucur?sti, 2002, p.42]

Gosselin defineste comunicare politica pornind de la tipologia actiunii sociale propusa de Weber (apud Beciu). Comunicarea politica este inteleasa atat ca o relatie pragmatica, cat si ca o structura institutionala. Comunicarea politica este definita dupa doua axe: „una orizontala, care vizeaza relatia actiune-receptare, si cealalta, verticala, care introduce arenele si teritoriile in care se desfasoara comunicarea politica.

Abordarea integrata, sustinuta de Camelia Beciu, subliniaza ca un act de comunicare politica este in acelasi timp: o „relatie” intentionala, o luare de pozitie strategica, precum si un „spatiu” de interactiune; un „ritual”, dar si un ansamblu de reglementari juridice; un dispozitiv tehnologic si simbolic „care pune in scena” politicul, dar si o practica democratica; un „mesaj” politic, dar si cognitie politica; marketing politic dar in acelasi timp si agenda publica. Comunicarea politica, conchide autoarea, este multidimensionala daca privim definirea ei nu prin un model linear sau informational, ci unul constructivist sau discursiv.