Cuprins

Aceasta lucrare poate fi descarcata doar daca ai statut PREMIUM si are scop consultativ. Pentru a descarca aceasta lucrare trebuie sa fii utilizator inregistrat.

Extras din document

Alte date

?

Motto:

„Dumas zice ca romanul a esistat totdeauna. Se poate. El e metafora vietii. Priviti reversul aurit a unei monede calpe, ascultati cantecul absurd a unei zile care n-a avut pretentiunea de-a face mai mult zgomot in lume decat celelalte in genere, extrageti din aste poezia ce poate esista in ele si iata romanul.”

(Mihai Eminescu – Geniul pustiu)

ARGUMENT

Lucrarea de fata isi propune sa prezinte tabloul complex al experintelor moderne din romanul nostru interbelic. O prezentare a acestor experiente inseamna insa, o parcurgere aproape integrala a materiei epice din aceasta perioada, romanul avand o evolutie prin revolutie.

Am considerat necesar un capitol de deschidere care sa arate orientarile epicului de pana la 1918 pentru o mai facila comparare a structurilor romanesti interbelice cu cele deja existente in literatura noastra de pana atunci.

Corpusul analizei il constituie autori ce s-au impus istoriei literare prin opere de prestigiu in aceasta perioada, expunerea necuprinzand si proze cu o mai mica valoare ce au urmarit practic un fagas deschis anterior de alte creatii literare. În prezentarea facuta fiecarui autor abordat am dorit sa infatisez punctele de originalitate, caracteristicile proprii ale operelor, fara a mai prezenta intreaga creatie epica a scriitorului respectiv.

Demersul ales este destul de amplu, dar o sinteza a acestei perioade ofera o viziune de ansamblu a spiritului modern in romanul interbelic, o viziune asupra unei perioade de nastere si totodata de constructie a acestui gen literar in literatura romana.

CAPITOLUL I

ROMANUL ROMÂNESC DE LA ÎNCEPUTURI PÂN? ÎN SECOLUL XX

1.1 Orientari ale epicului romanesc in secolul al XIX-lea

Zorile romanului romanesc sunt tarzii si cu o indelungata perioada pana la maturizarea venita abia in perioada interbelica. “Dupa cateva incercari naive ori nefinalizate intre 1845 si 1855, primele noastre reusite se ivesc odata cu Manoil (1855) si Elena (1862) de Dimitrie Bolintineanu. În studiul “Realism si constructie epica in roman” [1 “Vremea” an XV nr. 728, 2 decembrie 1943, pag. 9.] Pompiliu Constantinescu afirma: “În afara de Ciocoii vechi si noi si Viata la tara celelalte Manoil, Elena si Dan sunt date de istorie literara puncte de plecare in evolutia unui gen care abia dupa 1918 se afirma cu vigoare.”

În timp ce romanul european cunoscuse inca din secolul al XIX-lea o extraordinara inflorire oferind prin Tolstoi, Gogol, Turgheniev, Dostoievski (in Rusia), Balzac, Flaubert, Stendhal (in Franta), Dickens (in Anglia) adevarate culmi ale genului, romanul romanesc se afla in faza de pionierat cand insasi notiunea ca atare nu era bine fixata.

Bolintineanu a dat Manoil, roman sentimental, epistolar cu un conflict insuficient motivat si Elena o opera ce prelucreaza schema lui Balzac din Le lys de la valée insa cu o deschidere larga asupra societatii romanesti din vremea Unirii. Cu Ciocoii vechi si noi, Filimon este capul de linie al unei prelungite posteritati” [2 Idem.]. Duiliu Zamfirescu isi alege si el sa urmareasca o cariera ambitioasa – cea a lui Tanase Scatiu – dar intr-un alt moment special al “ciocoismului”. Chiar si Vlahuta cand schiteaza in Dan silueta unui arivist fara scrupule ca Priboianu isi aminteste de Filimon. Sadoveanu, Dem Theodorescu, N.D. Cocea, Cezar Petrescu si toti romancierii care au tratat acelasi tip al arivistului din diferite momente si medii sociale merg pe urmele lui Filimon, fara insa a crea un tip bine conturat cum este Dinu Paturica. Experienta pasoptista fusese, in linii mari, consumata la aparitia romanului Ciocoii vechi si noi, roman cu evidente accente realiste. Primul care pune datele esentiale ale problemei realismului in concordanta cu teoriile occidentale in special cele franceze este autorul unui roman minor Don Juanii de Bucuresti. Acest autor este considerat de unii a fi Pantazi Ghica, iar dupa o opinie mai recenta, Radu Ionescu. Prefata de la romanul citat releva o atitudine raspicat anticlasica si antiromantica afirmand ca societatea moderna prin progresul sau a avut ca urmare complicarea sufletului omenesc si depoetizarea vietii.

În epoca de inceput a romanului realist nu au existat teorii numeroase care sa dirijeze si sa sustina maturizarea acestuia. Abia dupa 1880 se schiteaza doua directii distincte: cea a Junimii lui Titu Maiorescu si cea a “contemporanului”. În conformitate cu intreaga lui conceptie filozofica si estetica Titu Maiorescu isi manifesta preferinta pentru un realism de tip clasic atunci cand in studiul “Literatura romana si strainatatea (1882) elabora teoria romanului literar”. Criticul distingea intr-un mod autentic intre eroul tragediei si eroul de roman, considerand ca acesta din urma trebuie sa apartina claselor de jos, ele reprezentand cel mai bine viata specific nationala. Conceptia lui Maiorescu era ca tipurile societatii inalte devenisera, prin conventionalizare, mai putin apte de a forma obiectul artei. Mai tarziu, in perioada interbelica, unul din teoreticienii romanului, Camil Petrescu in articolul De ce nu avem roman? [3 Camil Petrescu – “De ce nu avem roman?” in “Viata literara” nr. 54, 1927, pag. 4.] afirma: “Cu eroi care mananca trei saptamani cinci masline, care fumeaza doua zile o tigara […] nu se poate face roman si nici macar literatura”. Aceasta pozitie de respingere a realismului este asemanatoare lui Lovinescu care recomanda si el o literatura oraseneasca. Meritul lui Maiorescu consta insa, mai ales in epoca, in faptul de a fi atras atentia cu acea fermitate caracteristica asupra claselor populare pe care tragedia clasica le punea sub o adevarata interdictie estetica. Atitudinea criticului intra in vederile realismului, care propunandu-si ca obiect viata contemporana, introducea in literatura si o categorie de tipuri sociale inedite. Deschiderea orizontului tematic spre clasele populare si viata specific nationala reprezenta din partea lui Titu Maiorescu o reactie anticlasica. Realismul pe care-l promoveaza insa este unul de tip clasic “in spirit pasoptist prin elogierea figurii omului din popor si a literaturii populare”.

Cel care sustinea la Junimea in modul cel mai convingator, dupa Titu Maioresc, ideea realismului clasic evoluat, era Duiliu Zamfirescu. Pentru el ca nuvelist si romancier, “arta sta tocmai in alegerea adevarului” scriitorul propunandu-si “de a-ti da iluzia cea mai intensa despre realitatea vietii”. A crea inseamna a face oameni vii: “Intriga, studiul in detaliu al sentimentelor, dialogul, limba au un singur scop: acela de a da aparenta de realitate”. Autorul Vietii la tara are intuitiv o viziune balzaciana asupra tipologiei sociale, a societatii inalte care oferea un fertil camp de observatie scriitorului. Spre deosebire de Titu Maiorescu, restrictiv in teoria sa asupra romanului popular prin limitarea zonei tematice la “clasele de jos”, Duiliu Zamfirescu se dovedeste partizanul unui realism deschis antiidilic. Teoretic, autorul Vietii la tara se indeparteaza mai mult ca oricare dintre scriitorii Junimii de viziunea clasicizant idilica venind in intapinarea marii proze romanesti de observatie obiectiva si in primul rand a lui Liviu Rebreanu. Duiliu Zamfirescu vehiculeaza termeni ca:

? adevarul vietii

? obiectivitatea

? indicarea ca sursa de inspiratie societatea in intregul ei

? individualizarea personajelor prin limbaj

? documentul autentic

Prin aceste notiuni autorul releva o noua etapa a conceptului de realism care va da roade in planul romanului abia dupa primul razboi mondial.

Presupunand teoretic un tip de roman inrudit cu Balzac si mai ales cu Tolstoi, Duiliu Zamfirescu se gaseste intr-o contradictie proiectand o fresca a societatii romanesti de-a lungul catorva decenii, adoptand formula romanului ciclic si ideea de ereditate, al carei prestigiu venea de la Emile Zolà.

Romanul Comanestilor urmareste destinul unei familii in diverse etape, care ilustreaza categoria mai larga de cadere a neamurilor si procesul de “regenerare” a vechii boierimi in Razboiul de independenta. Prin viziunile epopeice ale scenelor, prin miscarea multimilor de tarani manate de razbunare, Duiliu Zamfirescu anunta Rascoala lui Rebreanu. Prin atmosfera patriarhala si senina de conac boieresc, prin lirismul si delicatetea de sentiment pusa in zugravirea naturii si a iubirii, el prefigureaza romanul lui Ionel Teodoreanu.

În epoca 1880-1900 pe fundalul polemicii dintre partizanii “artei pentru arta” si ai “artei cu tendinta” preferintele se orienteaza mai mult spre forma cea noua a realismului pe care o reprezenta naturalismului francez in frunte cu Emile Zolà. Exista o viziune idealizanta a realitatii (clasica sau romantica) si una lucida in concordanta cu secolul stiintelor. Nu existau pledoarii “pure” pentru realism, din cauza confuziei terminologice, confuzie care va continua pana in perioada interbelica.

Sub influenta lui Zolà se gasea Alexandru Vlahuta cand tinea conferinta Onestitatea in arta. El a fost cel care s-a pronuntat printre primii in literatura noastra pentru un realism psihologic vazut ca o expresie a temperamentului si ereditatii, prezentand o compasiune pentru eroii inadaptabili. În roamnul Dan (1894) Vlahuta incearca sa schiteze o fresca sociala si mai ales un personaj pe care-l intalnim si in nuvelistica lui Delavrancea, inaugurand o tipologie specifica literaturii romane. Intelectualul inadaptat si pana la urma invins reprezinta o tema eminesciana fiind tratata de numerosi scriitori de mai tarziu. Vlahuta mai degraba semnaleaza aceasta tema atat in nuvele (Din durerile lumii) cat si romanul Dan, care desi sufera anumite carente epice a marcat un moment in realismul sfarsitului de secol. Tentativa de a patrunde psihologia acestui erou infrant in lupta cu vicisitudinile morale si sociale ii confera scriitorului un merit notabil. Romanul constituie o opera de referinta pentru o intreaga tipologie, in suita careia se va inscrie curand nuvelistica lui Ioan Alexandru Bratescu-Voinesti.

La Contemporanul scriitorii sunt admiratori inflacarati ai lui Zolà formulandu-si opiniile in raport cu opera lui mai mult decat in raport cu opera balzaciana. Faptul se explica prin nevoia literaturii romane de a se sincroniza cu literaturile europene, dar si prin atmosfera generala a epocii regasita cu usurinta in scrierile lui Zolà care se ocupa de tarani si muncitori. Una dintre cele mai bine sustinute pledoarii despre naturalism in epoca este cea a lui C. Mille. Autorul romanului Dinu Milliam (1887) inspirat dupa Jules Vallès porneste de la constatarea ca scriitorul nu poate zugravi cu succes decat pe oamenii pe care i-a vazut si cu care a petrecut. În locul teoriei romantice a geniului, a eroului exceptional, C. Mille aduce imaginea realului, a banalitatii cotidiene din care se intrupeaza un personj viu si nu o schema abstracta: “eroul meu, dupa conceptiunea mea literara, va trebui sa fie si viu si maret si sceptic si entuziast intocmai cum este omul, cu inaltarile si caderile sale […] Omul meu neavand nimic extraordinar, va iesi din el numai un om, cu trasaturile sterse si inegale ale omului de toate filele, cu patimile si sentimentele sale“. Prin aceasta conceptie de oglindire a totalitatii, C. Mille ignora imaginatia si minimalizeaza literatura fantastica.

Dezbaterile literare, precum si creatia propriu-zisa a sfarsitului secolului XIX pune in lumina o mare directie realista reprezentata de mari personalitati care au sutinut-o.

Greu de incadrat intr-un stil sau intr-un curent, Ion Creanga s-a apropiat mai degraba de umanismul renascentist si de caracterologia clasica decat de proza de observatie a secolului XIX. Originalitatea scriitorului sta in individualizarea povestilor, in bogatia descrierilor, totul scris intr-o excelenta oralitate, intr-un farmec nespus de a se face ascultat. Cand Titu Maiorescu exemplifica “romanul popular” cu opera humulesteanului se gandea in primul rand la structura si duhul ei folcloric. Critica posteritatii i-a adaugat si homerismul. Creanga este realist, opera sa fiind “o expresie fundamentala a naturii umane, in ipostaza ei istorica ce se numeste poporul roman, sau mai simplu, e poporul roman insusi, surprins intr-un moment de geniala expansiune” (G. Calinescu). Amintirile au structura unui bildungsroman, eroul central fiind urmarit din copilarie pana-n pragul adolescentei. Despre copilarie au mai scris intre altii C. Negruzzi, A. Russo, Alecsandri, mai tarziu Zaharia Staicu. La acestia evocarea se realizeaza din perspectiva omului matur, in timp ce Creanga traieste sub ochii cititorului varsta evocata.

Pe langa exemplul lui Creanga, Maiorescu aminteste in articolul Literatura romana si strainatatea de Ioan Slavici, scriitor care se apropie considerabil de proza de observatie europeana. Conceptia sa despre roman este prezentata destul de bine in corespondenta cu Iacob Negruzzi: “În roman […] sirul actiunilor nu este determinat. Este o istorisire care poate incepe cu nasterea si sfarsi cu moartea eroului. Pretind dar altceva de la roman: ca el sa arate desfasurarea caracterului, sa ne spuna nu numai cum sunt, ci totodata si cum, in urma caror inrauriri, au ajuns caracterele a fi precum sunt. Aceasta desfasurare premeditata o numesc cu formare, deosebind-o de simpla zugravire. Eu cer de la roman sa zugraveasca ce el a format (10 martie 1874). Desi considerat nuvelist si povestitor, cum si este in multe dintre scrierile sale, Slavici ascunde o vocatie de romancier detectabila inainte de toate in Moara cu noroc”.

1.2 Romanul romanesc intre anii 1900-1918

Sfarsitul secolului XIX si debutul secolului XX este caracterizat din punct de vedere literar de coexistenta antinomica a orientarilor estetice, aceasta perioada constituindu-se intr-o etapa de tranzitie. Dupa 1900 epicul evolueaza lent, fara tentatii modernizante, dar experientele din aceste prime decenii ale secolului XX deschid, prin acumulare, perspectiva spre romanul interbelic care va urma.

Intensificarea framantarilor sociale are repercursiuni si in viata literara. Aceasta devine mai agitata cu tendinte divergente ce se exprima cu acuitate sporita. Dezbaterile pe tema pamantului, a situatiei taranimii nu raman pe teritoriul presei politice, ele patrunzand si in publicatiile literare ale vremii. Aderarea la unele grupari precum cele constituite in jurul revistelor Samanatorul si Viata romaneasca se bazeaza mai mult pe afinitati de ordin ideologic decat pe afirmarea idealului de arta. Epoca sta sub semnul revendicarii problemei nationale – cea a Unirii, revendicare solutionata in 1918.

La 2 decembrie 1901 apare la Bucuresti sub directia lui Cosbuc si Vlahuta, Samanatorul o publicatie ce se voia doar o “raspanditoare de literatura sanatoasa” scrisa pentru “popor”, “pe intelesul poporului”, o “semanatoare” de cunostinte si povete utile, o pastratoare a averii parintesti. Din 1903 revista devine datorita colaborarii permanente a lui Nicolae Iorga un organ de lupta reusind sa declanseze o miscare ideologico-literara care domina viata spirituala a tarii in tot cursul primului deceniu al secolului si continua sa ramana activa si dupa aceea. Vazand in literatura un fapt de cultura si apoi unul de creatie, o manifestare de arta, Iorga a explicat inconsecvent criteriul estetic promovand multe scrieri modeste, pe considerentul ca sunt animate de tendinte “sanatoase” si corespunzand traditiei. În acelasi timp, marele savant a sprijinit si scriitori de mare talent ca Mihail Sadoveanu si Octavian Goga.

Fiind expresia starii de spirit a paturilor sociale anticapitaliste, samanatorismul se constituie ca o orientare ostila modernismului. Caracterizata de paseism si regret pentru disparitia asezarilor de altadata si condamnand prezentul, orientarea samanatorista prefera infatisarea pitoreasca a satului romanesc considerat ca unicul pastrator al specificului national romanesc.

Viata romaneasca aparuta in 1906 la Iasi care-si va relua activitatea si dupa razboi isi fixeaza ca scop, la fel ca Semanatorul, promovarea unei literaturi cu un pronuntat caracter national de inspiratie mai ales rurala. Daca Semanatorul prezenta satul-muzeu, pastrator al folclorului national, Viata romaneasca i-a opus programatic satul macinat de mizerie care se cerea smuls din inapoiere. Discreditand romantismul samanatorist idilic revista ieseana a promovat un realism social critic si un romantism vizionar mesianic. Acesta este asa-numitul “poporanism literar” teoretizat de Garabet Ibraileanu care dorea sa gaseasca in operele literare “taranul sarac, taranul care are nevoie de reforme, de ridicare, de transformare”. Exponentii in planul creatiei sunt dintre marii scriitori Sadoveanu, Goga, Agarbiceanu, Gala Galaction, I. Alex. Bratescu-Voinesti care au colaborat si la publicatii asemanatoare Samanatorului.

Idei apropiate de cele propagate de Viata romaneasca au directionat si preocuparile carora le-a dat curs revista Luceafarul care prin Octavian Goga si Agarbiceanu a contribuit la sporirea literaturii de orientare realista si mesianic-romantica. Dintre revistele ce au implinit in epoca un rol ce nu poate fi trecut cu vederea, dar care nu au reusit sa declanseze niste curente, se cuvine a fi mentionata si Convorbiri critice. Aparuta intre 1907 si 1910 revista cauta sa se substituie Convorbirilor literare si sa apere pozitiile unui autonomism estetic. Desi a gazduit scrierile de inceput inca stangace ale lui Liviu Rebreanu si a lansat un dramaturg de valoare Mihail Sovbul, revista nu a promovat scriitori de prima marime.

Propulsata de poporanisti si samanatoristi, proza din aceasta perioada se caracterizeaza prin temele rurale si inregistreaza o extindere ce nu are drept resort calitatea. Cu exceptia unui numar mic de observatori realisti, capabili de constructii viabile, prozatorii orientati spre rural sunt scriitori marunti sau totalmente insignifianti. Totusi de publicatiile si curentele de orientare traditionala se leaga numele unora dintre personalitatile marcante ale literaturii romane de la inceputul secolului XX si de totdeauna.

Principalele realizari in proza din aceasta perioada sunt legate de numele a cinci autori: Calistrat Hogas, I. A. Bratescu-Voinesti, Gala Galaction si Ion Agarbiceanu.