Cuprins

Aceasta lucrare poate fi descarcata doar daca ai statut PREMIUM si are scop consultativ. Pentru a descarca aceasta lucrare trebuie sa fii utilizator inregistrat.

Extras din document

CUPRINS
INTRODUCERE 2
CAPITOLUL .1. POLITICA AGRICOL? COMUN?. ISTORIE ?I DEZVOLTARE 4
1.1. ?nceputul Politicii Agricole Comune (PAC) 4
1.2. Principiile ?i obiectivele PAC 6
1.3. Reforma PAC 8
CAPITOLUL 2. POLITICI AGRICOLE ?I DE DEZVOLTARE RURAL? 14
2.1. Resursele economice 14
2.2. Factorii de produc?ie tradi?ionali 15
2.2.1. Capitalul funciar 16
2.2.2. Capitalul tehnic ?n agricultur? 20
2.2.3. Capitalul uman 23
2.3. Politica Agricol? Comun?, dup? 2013 25
CAPITOLUL 3. STUDIU DE CAZ - PROIECT DE FINAN?ARE DE TIP SAPARD 28
3.1.Proiectul de finan?are 28
3.2.Proiect de Euroferm? Zootehnic? 30
3.3. Propuneri de dezvoltare rural? 38
CONCLUZII 40
BIBLIOGRAFIE 42

Alte date

Politica Agricola Comuna (PAC) este printre primele politici comune adoptate de Uniunea Europeana – pe atunci, Comunitatea Economica Europeana. Geneza ei a fost o reactie la problemele alimentare care au urmat celui de-al doilea razboi mondial.

Trebuie precizat de la bun inceput ca termenul de “politica comuna” reflecta in mod fidel una dintre trasaturile definitorii ale PAC, si anume aceea ca, pentru circa 90% din produsele agricole, decizia nu mai apartine statelor membre, ci Uniunii Europene. De ce, asadar, statele europene au considerat necesar sa cedeze din prerogativele suveranitatii intr-un domeniu asa de sensibil cum este cel agricol?

În linii mari, sunt doua motive care au condus la aparitia acestei politici.

Primul, a fost nevoia unei “fluidizari” a comertului european cu produse agricole, si mai ales dorinta tarilor exportatoare de a se asigura de certitudinea plasamentului produselor lor.

La sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial, productia agricola a cunoscut o scadere accentuata in Europa. Problema era grava in special in Franta si Germania. Pentru a asigura continuitatea aprovizionarii, guvernele au inceput sa apeleze la importuri din America de Nord. Situatia a inceput sa se amelioreze in anii 50, cand mecanizarea si exodul unei parti insemnate a fortei de munca agricole inspre industrie au determinat cresterea productivitatii si productiei agricole si a veniturilor fermierilor. Însa, pe fundalul unei importante crescande a sectorului industrial si a inelasticitatii la pret a cererii pentru produse agricole, veniturile care se puteau obtine din agricultura au ramas in urma celor din industrie. În acest context, pentru a evita redeschiderea unor conflicte sociale mai vechi, guvernele au inceput sa adopte masuri de protectie vamala si sprijinire a productiei, variabile ca forma si intensitate de la o tara la alta.

La adapostul protectiei, productia agricola a crescut independent de cerere, ceea ce a generat surplusuri, care trebuiau exportate. Problema era pronuntata in special in Franta, pentru productia de grau. În cautarea unor debusee la export, comertul intre tarile europene se realiza pe baza de acorduri bilaterale.

La nivel european, comertul cu produse agricole era puternic distorsionat.

Ideea unei reglementari europene a pietei pentru produsele agricole a fost a Olandei, ale carei exporturi de carne si produse lactate, indeosebi pe piata germana, erau amenintate de concurenta daneza. Asezarea cadrului comercial pe baze unitare era, pentru olandezi, singura solutie care putea sa garanteze stabilitatea si continuitatea exporturilor olandeze de produse agricole.

Ideea a fost bine primita si de Franta, care se confrunta cu mari surplusuri la productia de grau.

Al doilea motiv, a fost o anumita temere fata de situatia in care forta de munca eliberata din agricultura ca urmare a mecanizarii n-ar fi putut fi absorbita in acelasi ritm de celelalte sectoare ale economiei, caz in care veniturile agricole ar fi scazut si mai mult relativ la cele din industrie.

Dezvoltarea unei viziuni comune, la nivel european, de protejare a veniturilor fermierilor ar fi putut preveni o astfel de situatie.

CAPITOLUL .1. POLITICA AGRICOL? COMUN?. ISTORIE SI DEZVOLTARE

1.1. Începutul Politicii Agricole Comune (PAC)

Politica Agricola Comuna (PAC) a luat fiinta in 1963 si a suferit de atunci cel putin trei reforme majore – prima in 1992, a doua in 1999 (Agenda 2000), si a treia in iunie 2003 (cu prilejul finalizarii negocierilor de aderare a zece noi membrii ai UE din Estul Europei).

PAC isi are radacinile in Europa de Vest a anilor '50, unde societatea fusese profund marcata de anii de razboi si unde agricultura fusese paralizata, impiedecand astfel aprovizionarea cu alimente. PAC a pus accentul pe incurajarea cresterii productivitatii agricole, pentru a le asigura consumatorilor o aprovizionare constanta cu produse alimentare la preturi accesibile, dar si pentru a crea un sector agricol viabil pentru UE. Datorita PAC, agricultorii beneficiau de subventii si sisteme care le garantau preturi ridicate ce ii stimulau sa produca mai mult. De asemenea, se acordau ajutoare financiare pentru restructurarea agriculturii, de exemplu prin sprijinirea investitiilor in ferme in scopul dezvoltarii si gestionarii capacitatilor lor tehnologice, astfel incat sa se poata adapta la conditiile economice si sociale ale vremii. Anumite masuri au fost introduse sub forma unor ajutoare pentru pensionarea anticipata, pentru formarea profesionala si pentru regiunile defavorizate. [1 Politica agricola comuna pe intelesul tuturor, Comisia Europeana, Directia Generala pentru Agricultura si Dezvoltare Rurala, European Communities, 2011, ec.europa.eu/agriculture.]

Prima reflectare a acesteia se regaseste in Tratatul de la Roma (1957). Politica agricola comuna este nu numai una dintre primele politici comune, dar este si printre cele mai importante. Importanta ei deosebita in cadrul constructiei comunitare este reflectata prin cateva trasaturi distincte: [2 Zahiu L., Politici si Piete Agricole – Reforma si Integrare Europeana, Editura CERES, 2005]

? este o politica prin excelenta integrationista, in mai mare masura chiar decat Piata Interna, unde standardele armonizate le-au inlocuit doar in proportie de circa 10% pe cele nationale. În ceea ce priveste PAC, politicile agricole nationale au fost inlocuite, pentru marea majoritate a productiei agricole, de reglementari comune de functionare a pietelor si comercializare a produselor;

? este o politica mare consumatoare de resurse financiare. Politica agricola consuma, prin sistemul complex de subventii si alte stimulente financiare, circa jumatate din bugetul comun;

? manifesta un grad sporit de vulnerabilitate la presiunile de lobbying, considerente altele decat cele economice prevaland adesea in luarea deciziei de politica agricola. [3 http://steconomice.uoradea.ro/anale/volume/2010/economie-si-administrarea-afacerilor/20.pdf]

Ideea Politicii Agricole Comune a fost formulata in 1957, odata cu semnarea Tratatului de la Roma privind crearea Economiei Europene de catre 6 state: Fran?a, Germania, Italia, Belgia, Olanda ?i Luxemburg. Principiile sale directoare au fost stabilite la Conferin?a de la Stressa (Italia) in iulie 1958. În iunie 1960, Comisia Europeana a prezentat propuneri de creare a Politicii Agricole Comune, iar aplicarea efectiva a inceput din 1962 in urma semnarii acordului de la Bruxelles. În acest acord au fost stabilite elementele cadru ale PAC, respectiv obiective, principii, mecanisme de func?ionare, produsele sau grupele de produse supuse interven?iei, reglementari unice privind produc?ia, pre?urile, importurile, exporturile. [4 Birzea, C. – Politicile si institutiile Uniunii Europene, Ed. Corint, Bucuresti, 2001]

Anul 2012 marcheaza cea de-a cincizecea aniversare a punerii in aplicare a politicii agricole comune (PAC) a UE, un element fundamental al integrarii europene, care le-a oferit ceta?enilor europeni 50 de ani de securitate alimentara ?i un mediu rural dinamic.

PAC ramane singura politica a UE pentru care exista un cadru comun la nivelul UE, cea mai mare parte a cheltuielilor publice din toate statele membre provenind din bugetul UE, nu din bugetele na?ionale sau regionale.

Cifrele arata ca PAC a contribuit la cre?terea constanta a valorii economice, a productivita?ii ?i a schimburilor comerciale, permi?and in acela?i timp reducerea la jumatate a cheltuielilor cu alimentele in bugetele gospodariilor.

PAC este o politica ce a evoluat intotdeauna pentru a face fa?a provocarilor aparute. De exemplu, prin procesul de reforma inceput in 1992, s-a trecut treptat de la un sprijin care denatura schimburile comerciale la o orientare mult mai accentuata spre pia?a, ?inandu-se cont in acela?i timp de preocuparile consumatorilor privind aspecte precum bunastarea animalelor ?i de dublarea numarului fermierilor din UE (in urma extinderii de la 15 la 27 de state membre).

În octombrie 2011, Comisia a prezentat cele mai recente propuneri pentru o reformare ulterioara a PAC, pentru a face fa?a provocarilor prezente ?i viitoare: securitatea alimentara; schimbarile climatice; utilizarea sustenabila a resurselor naturale; dezvoltarea regionala echilibrata; sprijinirea sectorului agricol, pentru ca acesta sa suporte efectele crizei economice ?i volatilitatea tot mai mare a pre?urilor produselor agricole; ?i contribu?ia la o cre?tere inteligenta, durabila ?i favorabila incluziunii, in conformitate cu strategia Europa 2020.

1.2. Principiile si obiectivele PAC

Reglementarile de politica agricola sunt cuprinse in articolele 38-46 ale Tratatului de la Roma (in prezent, articolele 32-38, dupa modificarile aduse de Tratatul de la Amsterdam). Articolul 38 (acum, articolul 32) stabileste ca: „piata comuna se va extinde si asupra sectorului agricol si comertului cu produse agricole” si ca operarea si dezvoltarea pietei comune pentru produsele agricole vor fi insotite de crearea unei politici agricole comune”, iar articolul 39 (articolul 33 din varianta consolidata a Tratatului) fixeaza obiectivele politicii agricole comune.

Principalele obiective ale PAC sunt: [5 Baldwin, R., Wyplosz, Ch. – Economia integrarii europene, Ed. Economica, Bucuresti, 2010]

? cresterea productivitatii agriculturii prin dezvoltarea progresului tehnic si asigurarea unei utilizari optime a factorilor de productie, mai ales a mainii de lucru;

? asigurarea unui standard de viata echitabil pentru populatia agricola;

? stabilizarea pietelor;

? garantarea securitatii aprovizionarii;

? asigurarea de preturi rezonabile pentru consumatori. [6 http://circa.europa.eu/irc/opoce/fact_sheets/info/data/policies/agriculture/article_7208_ro.htm]

Dintre aceste obiective numai cel de-al doilea ?i al treilea ii favorizau pe producatorii agricoli, iar celelalte obiective ii avantajau pe consumatori.

Pentru indeplinirea acestor obiective, au fost formulate in anul 1962 prin Acordul de la Bruxelles trei principii:

? Principiul unicita?ii pie?ei – presupune libera circula?ie a produselor agricole ?i agroalimentare in cadrul comunita?ii, reglementarea comuna a pre?urilor, a regulilor competi?ionale, stabilitatea cursurilor valutare. Unicitatea pie?ei implica ?i pre?uri comune in toata comunitatea. În principiu, pre?urile se stabilesc pe baza confruntarii cererii cu oferta, dar ele nu trebuie sa varieze de la o regiune la alta, decat in func?ie de condi?iile naturale ?i de distan?a fa?a de marile centre de consum.

? Principiul preferin?ei comunitare – este un principiu foarte important ?i semnifica faptul ca produsele din comunitate trebuie sa fie preferate in favoarea produselor din import pentru a proteja veniturile producatorilor de fluctua?iile pre?urilor mondiale ?i de importurile facute la pre?uri mici. În acest scop importurile au fost supuse unei taxe de intrare cunoscuta sub numele de prelevare la import, determinata ca diferenta dintre pretul la frontiera si pretul de referinta la intrare stabilit anual de catre institutiile europene. Taxa de prelevare determina scumpirea produselor extra-comunitare peste nivelul preturilor interne. În paralel, s-a introdus un sistem de subventionare a exporturilor (restituiri la export) pentru a permite produselor comunitare mai scumpe sa fie competitive pe piata mondiala.

? Principiul solidarita?ii financiare – se realizeaza prin utilizarea bugetului comunitar ca principal instrument financiar pentru aplicarea masurilor PAC. Statele membre nu-si mai sprijina direct proprii agricultori din bugetul national. Ele contribuie la constituirea bugetului comunitar, din care apoi se finanteaza toate cheltuielile legate de aplicarea masurilor PAC. Acest lucru se realizeaza prin intermediul Fondului European de Orientare ?i Garan?ie Agricole (FEOGA). [7 Silasi, G. – Economia Uniunii Europene:O poveste de success?, Ed. Universitatii de Vest, editia a II-a, Timisoara, 2011, pag. 357-379]

FEOGA a reprezentat de la crearea sa, principala partida a bugetului comunitar si a fost astfel centrul constant al dezbaterilor atunci cand Consiliul si Parlamentul European au luat decizii in ceea ce priveste bugetul Uniunii. În 1995, FEOGA a absorbit in jur de 48% din bugetul total. [8 Borza M., Economia Sistemelor de Agricultura Durabila, Editura Terra Nostra, Iasi 2011]

Resursele FEOGA sunt aportate de statele membre, independent de cine va beneficia mai mult de cheltuielile din agricultura. FEOGA este parte integranta a bugetului comunitar general, a carui finantare este determinata in mod esential de catre situatia economica a fiecarui stat membru. Aceasta solidaritate financiara intre statele membre bogate si mai putin bogate este unul dintre principiile fundamentale ale Comunitatii si conditie indispensabila in dobandirea unui mai mare grad de echilibru economic si social in cadrul Uniunii, obiectiv care joaca un rol de fiecare data mai important in politica agricola. Exista si alte venituri derivate din drepturile vamale incasate de Uniune din importurile provenite din tarile necomunitare.

Dupa cum indica si numele sau, FEOGA se compune din doua parti:

? Sectiunea de Garantii – finanteaza cheltuielile Comunitatii in politica de preturi si piete, inclusiv platile compensatorii ale reformei PAC si masurile ce o insotesc. Cea mai mare parte a creditelor FEOGA (aproximativ 90% in 1995) si, din aceste credite, in jur de jumatate este cheltuita in platile directe catre agricultori.

? Sectiunea de Orientare – primeste resursele comunitare desemnate politicii structurale, ca de exemplu ajutoarele date modernizarii exploatarilor, instalarii tinerilor agricultori, transformarii si comercializarii sau diversificarii. Împreuna cu Fondul European de Dezvoltare Regionala (FEDER) si Fondul Social European (FSE), aceasta sectiune finanteaza masurile de dezvoltare rurala. Aceste masuri se planifica si se executa intr-o forma destul de descentralizata: se impune cooperarea cu statele membre si regiuni si se aplica principiul de cofinantare. În 1995, Sectiunea de Orientare a fost dotata cu un aport de aproape 10% din bugetul agricol total.