Cuprins

Aceasta lucrare poate fi descarcata doar daca ai statut PREMIUM si are scop consultativ. Pentru a descarca aceasta lucrare trebuie sa fii utilizator inregistrat.

Extras din document

Cuprins
I. INTRODUCERE
II. ORGANIZAREA SI DISCIPLINA MUNCII CONDITII DE DESFASURARE NORMALA A ACTIVITATII IN ORICE UNITATE
III. RASPUNDEREA DISCIPLINARA FORMA A RASPUNDERII JURIDICE
IV. SANCTIUNILE DISCIPLINARE
V. PROCEDURA APLICARII SI EXECUTARII SANCTIUNILOR DISCIPLINARE
VI. NORME DISCIPLINARE DE EXCEPTIE
VII. RASPUNDEREA DISCIPLINARA IN CADRUL PROFESIUNILOR LIBERALE
VIII. IN LOC DE CONCLUZII
IX. PRACTICA JUDICIARA
X. BIBLIOGRAFIE

Alte date

?Raspunderea disciplinara

_________________________________________________________________________________________________________________?

INTRODUCERE

Prezenta lucrare a urmarit sa intreprinda studiul aspectelor principale ale organizarii si disciplinei muncii, inclusiv a raspunderii disciplinare, in temeiul normelor legale aflate in vigoare, a finalitatii social-economice, a practicii judiciare si a literaturii juridice de specialitate, cautand sa desprinda, motivat, solutia justa ce se impune in numeroasele si variatele probleme pe care le ridica acest domeniu.

S-a plecat, in aceasta lucrare, de la organizarea muncii deoarece, asa cum pe drept cuvant s-a aratat, organizarea muncii are „aceeasi vechime cu insasi efectuarea muncii”. Daca definirea organizarii muncii ca o constanta a culturii si civilizatiei umane se impune cu forta unei axiome, nu este mai putin evident ca formele organizatorice au fost si raman in necontenita schimbare, in functie de caracterul fiecarei oranduiri sociale, de gradul dezvoltarii fortelor si relatiilor de munca.

Dintre numerosii factori care concura la realizarea unei organizari superioare a muncii ponderea cea mai insemnata revine omului, aptitudinilor, nivelului de cultura si calificarii sale, conduitei sale, adeziunii sale la interesele superioare ale intregii societati. De aici rezulta si concluzia ca organizarea muncii in unitati este inseparabila de disciplina muncii, ceea ce a si determinat reglementarea lor impreuna, printr-unul si acelasi act normativ, Legea nr.1/1970 a organizarii si disciplinei muncii in unitatile socialiste de stat( in prezent abrogata prin Legea 53 din 2003 – Noul Cod al Muncii) .

Cat priveste disciplina muncii – ramura de o insemnatate primordiala a dreptului muncii – aceasta implica, la randul sau, cercetarea unor numeroase aspecte, dintre care: definitia notiunii de disciplina a muncii, desprinderea caracterelor specifice ale acestei discipline, evolutia ei in timp, rolul si insemnatatea ei, caile de infaptuire ale acesteia.

Necesitatea respectarii unei anumite ordini, a unor anumite reguli, care sa coordoneze conduita indivizilor, pentru atingerea scopului comun, se impune cu forta unui adevar evident, valabil pentru orice activitate umana desfasurata in colectiv. Desigur ca, in conditiile economice, politice si sociale din tara noastra, rolul disciplinei nu a scazut; ea isi mentine pe deplin actualitatea si importanta sa.

Imediat dupa decembrie 1989, prin Decretul lege nr. 147/1990, modificandu-se art. 10 din Codul Muncii, s-a stabilit ca „relatiile de munca sunt asezate pe principiul insusirii liber consimtite si aplicarii cu consecventa a disciplinei muncii. Respectarea cu strictete a ordinii si disciplinei la locul de munca constituie o obligatie a fiecarui salariat din intreprinderi si institutii”.

În acelasi sens, prin contractul colectiv de munca unic la nivel national s-a prevazut: „confederatiile sindicale semnatare recunosc dreptul patronilor de a stabili, in conditiile legii, raspunderea disciplinara sau patrimoniala a salariatilor care se fac vinovati de incalcarea normelor de disciplina a muncii sau aduc prejudicii unitatii”.

Un alt aspect tratat in aceasta lucrare il reprezinta raspunderea disciplinara. Încalcarea cu vinovatie de catre persoanele incadrate in munca a normelor legale, regulamentului intern, contractului individual de munca sau contractului colectiv de munca aplicabil, ordinelor si dispozitiilor legale ale conducatorilor ierarhici si, deci, a disciplinei muncii, constituie o abatere disciplinara. Aceasta abatere atrage raspunderea disciplinara si, ca urmare, aplicarea unor sanctiuni disciplinare, in scopul de a constrange si reeduca pe cel vinovat pentru adoptarea unei atitudini corecte fata de munca prevenind, totodata, pe ceilalti membri ai colectivului asupra consecintelor unor comportari negative la locul de munca.

În situatia in care, in acelasi timp, nesocotirea disciplinei muncii cauzeaza pagube materiale unitatii, ori constituie si o incalcare a raporturilor de drept administrativ sau prezinta un pericol social mai grav, la raspunderea disciplinara se adauga, dupa caz, o raspundere materiala, contraventionala sau chiar penala.

Temeiul legal al raspunderii disciplinare pentru persoanele incadrate in munca in unitatile de stat a fost art. 100 al. 1 din Codul Muncii anterior , corespunzator art. 13 al. 1din Legea 1/70, prin care se precizeaza ca abaterea disciplinara, de natura sa atraga raspunderea disciplinara si aplicarea de sanctiuni cu caracter disciplinar consta in : „Încalcarea cu vinovatie de catre cel incadrat in munca – indiferent de postul pe care il ocupa – a obligatiilor sale, inclusiv a normelor de comportare”.

Raspunderea disciplinara constituie o cale juridica, proprie dreptului muncii, de asigurare a disciplinei muncii, ea constituie, totodata, una din formele raspunderii juridice.

Încheierea contractului de munca implica indatorirea partilor de a respecta, in mod ferm, orice norme generatoare de obligatii de serviciu, cuprinse in Codul Muncii, alte acte normative, in regulamentul de ordine interioara sau in regulamentul de organizare si functionare, in instructiunile si dispozitiile organelor de conducere ale unitatii si, acolo unde este cazul, in statutele disciplinare.

Subiectul referitor la raspunderea disciplinara trateaza, pe langa trasaturile, elementele constitutive si cumulul raspunderii disciplinare cu alte forme ale raspunderii juridice si sanctiunile disciplinare, cu clasificarea lor si procedura aplicarii si executarii acestora, inclusiv caile de atac si reabilitarea salariatilor sanctionati disciplinar.

Capitolele V si VI ale lucrarii sunt doua capitole mai speciale. Primul dintre acestea face referire la normele disciplinare de exceptie. Acestea nu constituie statute disciplinare propriu-zise. Totusi, prin sanctiuni sau alte reguli disciplinare specifice, se deroga de la dreptul comun disciplinar. Fiind vorba despre norme de exceptie, ele vor trebui aplicate ca atare.

În capitolul VI este abordata problematica profesiunilor liberale, mai precis raspunderea disciplinara a unui liber-profesionist. Pentru a exemplifica acest aspect, au fost citate cu titlu de exemplu, articolele referitoare la raspunderea disciplinara a catorva din profesiunile liberale reglementate prin lege.

În toate cazurile in care ne situam exclusiv in zona unor profesiuni liberale, raporturile de munca respective nu constituie obiect al dreptului muncii. De altfel, in aceste cazuri, legea vorbeste nu de salariu / remunerare, ci de onorariu.

Cu toate ca in exercitarea profesiunii liberale se presteaza o munca, nu avem de a face cu raporturi juridice de munca de natura sa ne conduca la concluzia includerii lor in obiectul dreptului muncii.

În situatia in care legea de organizare a unei profesiuni liberale nu ar da o solutie unei probleme ce s-ar putea ridica intr-o speta, prin analogie, se vor aplica normele dreptului muncii. Aceasta nu trebuie sa conduca la concluzia ca dreptul comun in materia profesiunilor liberale ar fi dreptul muncii, ci recurgerea la normele si principiile acestei ramuri de drept se impune, cu evidenta, in conditiile in care ne aflam – in ultima instanta – tot in fata unor raporturi de munca.

Capitolul I: Organizarea si disciplina muncii – conditii de desfasurare normala a activitatii in orice unitate

1.1. Notiunea de organizare a muncii si alte aspecte privind organizarea muncii

În sensul sau cel mai cuprinzator, organizarea muncii consta in proiectarea, alegerea si transpunerea in practica – in cadrul unei structuri determinate – a unui ansamblu de metode si forme de activitate, care au ca scop valorificarea cu eficienta maxima a potentialului material si uman, altfel spus, obtinerea unor rezultate de o valoare cat mai ridicata, cu investitii cat mai reduse de materiale, energie si timp, precum si realizarea conditiilor optime pentru afirmarea fortelor creatoare ale omului, pentru dezvoltarea deplina a personalitatii lui [1 V. Buia si Gh. Mohanu, „Organizarea si disciplina muncii in unitatile socialiste de stat”, Editura Stiintifica, Bucuresti 1975, pag. 6].

Eficienta este ratiunea insasi a organizarii muncii, scopul ei ultim. De aceea, ea isi gaseste consacrarea expresa in lege. Acest principiu fundamental, care pune accentul pe economiile cat mai mari de materiale si energie umana, trebuie sa fie insa bine inteles. Efectul este amplificat – uneori in mod spectaculos fata de rezultatele anterioare – in primul rand, datorita investitiei de inteligenta, inventivitatii, imbinarii intr-un mod nou a elementelor procesului muncii.

Optimizarea procesului muncii implica imbogatirea continua a experientei omului ca participant la acest proces, afirmarea si dezvoltarea personalitatii lui [2 Idem 1.].

Organizarea muncii implica toate laturile procesului de munca. Ea are in vedere atat optimizarea relatiilor dintre om, pe de o parte, si mijloacele de munca, pe de alta parte – directie in care sunt chemate sa actioneze cu precadere stiintele economica si tehnologica – cat si perfectionarea relatiilor dintre oameni in cadrul acestui proces, care nu poate fi decat social, constient, subsumat unei anumite finalitati (scop). Organizarea muncii este prin excelenta o opera umana. Ea este nedespartita de ordine, gandita si infaptuita in considerarea unor scopuri prealabil determinate.

Organizarea muncii pune serioase probleme care tin de convingerea, afectivitatea, vointa omului, de constiinta sa. Nu putem concepe organizarea muncii fara o anumita ordine si disciplina, fara respectarea unor norme, in sensul cel mai larg al cuvantului, si in special, al unor norme juridice.

Contributia dreptului nostru la organizarea muncii consta in stabilirea pe calea legii a drepturilor si obligatiilor persoanelor participante la procesul de munca. Drepturile si obligatiile care alcatuiesc substanta raportului juridic de munca au mai format si formeaza, in continuare, obiectul a numeroase reglementari juridice. Pentru prima data insa, in Legea nr. 1/70, reglementarea unitara a drepturilor si obligatiilor celor doua parti ale contractului de munca apare ca un element intrinsec al organizarii muncii. Înainte de aparitia acestei legi, practic nici literatura de specialitate si nici practica din tara noastra nu s-a preocupat de aspectele juridice ale organizarii muncii decat in mica masura. De aceea, Legea nr. 1/70 este primul act normativ in care organizarea si disciplina muncii apar ca doua realitati sociale de nedespartit.

1.2. Notiuni generale de disciplina si disciplina muncii

Termenul de disciplina provine din limba latina „disciplina”, care inseamna sistem, regula, principii morale, buna randuiala si, totodata, de instruire, scoala, invatatura, stiinta, deprindere.

În sensul cel mai larg, notiunea de disciplina poate fi examinata sub cele 3 aspecte principale:

1) Primul aspect: disciplina = ansamblul normelor sau regulilor stabilite pentru o colectivitate umana, organizata intr-o anumita structura, in vederea desfasurarii in conditii de eficienta, a unei activitati specifice [3 Sanda Ghimpu, I. Traian Stefanescu, Serban Beligradeanu, Gh. Mohanu, „Dreptul muncii”, tratat, vol. II, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti 1979, pag. 5]. Putem vorbi astfel de o disciplina financiara, sportiva, a muncii, militara etc.

Normele si regulile, analizate sub acest aspect, apar ca o realitate obiectiva, distincta, fata de persoanele care desfasoara activitatea. Astfel, printr-o expresie larg uzitata chiar in lege (art. 96 din Codul Muncii) se spune ca disciplina trebuie sa fie respectata (aceasta afirmatie din Codul Muncii are forta unui comandament).

2) De aici rezulta cea de-a doua semnificatie a notiunii de disciplina ce consta intr-o anumita pozitie a subiectului fata de regulile sau normele dinainte stabilite, si anume obligatia acestuia de a le respecta in desfasurarea activitatii pentru care ele au fost instituite.

3) În sfarsit, sub cel de-al treilea aspect, disciplina ne apare ca o stare de ordine care se realizeaza, in desfasurarea unei activitati colective, prin concordanta dintre normele sau regulile stabilite si conduita umana.

Trebuie avute intotdeauna in vedere unitatea dintre cele doua laturi, inseparabile, ale notiunii de disciplina, si anume normele sau regulile de conduita, pe de o parte, si traducerea lor in viata sau respectarea lor in activitatea practica, pe de alta parte.

Fiind un atribut al activitatii sociale a omului, disciplina este un element specific si exclusiv uman. Ca atribut specific si exclusiv uman, disciplina constituie, in primul rand, o cerinta a unor legi obiective. Este adevarat ca fara respectarea unui minim de reguli, activitatea oricarui colectiv este cu neputinta (nu se poate realiza). Însa aceasta necesitate obiectiva nu se impune de la sine, ci numai dupa reflectarea ei in constiinta umana. Omul este singura fiinta care isi orienteaza constient activitatea spre un scop determinat.

Asa cum denumirea o arata, disciplina muncii tine de procesul muncii. Regulile sau normele de conduita care alcatuiesc, sub raport obiectiv, disciplina muncii, isi au originea (punctul de plecare) in necesitatea desfasurarii normale a procesului de munca, a realizarii finalitatii lui.

Persoanele care trebuie sa respecte regulile disciplinei muncii sunt persoane care efectueaza munca, dar aceasta calificare nu este suficienta. Daca o persoana lucreaza in propria gospodarie, aceasta nu este obligata sa respecte disciplina muncii. Pentru ca o persoana sa fie obligata sa respecte regulile de disciplina a muncii, ea trebuie sa se gaseasca intr-un raport de munca, adica intr-un raport ce presupune in mod necesar subordonarea. Prin urmare, printre conditiile fundamentale ale disciplinei muncii se numara, pe de o parte, dreptul persoanei pentru care se efectueaza munca de a conduce si indruma procesul de munca, iar, pe de alta parte, obligatia corelativa a celui care efectueaza munca de a se conforma indicatiilor sau dispozitiilor date [4 Sanda Ghimpu, I. Traian Stefanescu, Serban Beligradeanu, Gh. Mohanu, „Dreptul muncii”, tratat, vol. II, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti 1979, pag. 6]. Subordonarea este atat un element definitoriu al raportului juridic de munca, cat si o conditie sine qua non a disciplinei.

Subordonarea in cadrul raportului juridic de munca reprezinta suportul legal al posibilitatii de aplicare a sanctiunilor disciplinare. La incheierea contractului individual de munca, partile sunt, din punct de vedere juridic, deplin egale intre ele, subordonarea manifestandu-se numai pe parcursul derularii raportului juridic de munca.

În virtutea raportului de subordonare, salariatul trebuie sa respecte nu numai obligatiile generale de munca prevazute in actele normative, in contractul colectiv si in contractul individual de munca, in regulamentul de organizare, in cel de ordine interioara, dar si in masurile date de angajator, prin decizii, ordine scrise sau verbale in exercitarea atributiilor sale de coordonare, indrumare si control [5 Sanda Ghimpu, Alex. Ticlea, „Dreptul muncii”, Editura All Beck, Bucuresti 2000, pag. 459].

Vechiul Cod al Muncii prevede la art. 10 ca „respectarea cu strictete a ordinii si disciplinei la locul de munca constituie o obligatie a fiecarui salariat”.