Nov 10 2021
Economicul, socialul si ecologicul in perspectiva dezvoltarii durabile
Postat de licenteoriginale • In Stiinte Economice
Cuprins
Aceasta lucrare poate fi descarcata doar daca ai statut PREMIUM si are scop consultativ. Pentru a descarca aceasta lucrare trebuie sa fii utilizator inregistrat.
Extras din document
ECONOMICUL, SOCIALUL SI ECOLOGICULiN PERSPECTIVA DEZVOLTARII DURABILE
INTRODUCERE........pag.3
CAPITOLUL 1. Scurta incursiune in dezvoltarea stiintelor prin
prisma orientarii interdisciplinare si a orientarii epistemologice ...pag.6
CAPITOLUL 2. Dezvoltarea durabila..........pag.11
2.1.Concept,obiect, criterii.........pag.11
2.1.1.Potentialul economic......pag.16
2.1.2. Potentialul social ..........pag.26
2.1.2.1. Criterii de apreciere a bunastarii si saraciei.....pag.27
2.1.2.2. Protectia sociala......pag.37
2.1.2.3. Calitatea vietii. Nivelul de trai ....pag.39
2.1.2.4. Strategia juridica de protejare a calitatii vietii..pag.49
2.1.3. Potentialul ecologic ......pag.53
2.1.3.1. Cooperarea internationala in domeniul protectiei
mediului natural si rolul dreptului international .......pag.59
2.2. Modele de crestere si dezvoltare durabila .. ..............pag.63
2.3. Starea actuala a economiei rominesti si perspectivele ei la
inceputul mileniului al-III-lea ...pag.71
CAPITOLUL 3. Cercetari prospective - Explorarea viitorului:
Pregatirea individului si a colectivitatii in fata schimbariipag.85
3.1. Scenarii alternative si studii globale - o viziune
prospectiva integratoare............pag.85
3.2. Stiinta, tehnologia si societatea .............pag.90
3.3. Identitatea culturala si patrimoniul comun pag.92
3.4. Resursele si limitele lor........pag.93
3.5. Educatia si comunicarea.......pag.95
CAPITOLUL 4. Concluzii ..........pag.97
BIBLIOGRAFIE ......pag.99
ANEXE...pag.101
Alte date
? Economicul, socialul si ecologicul in perspectiva dezvoltarii durabile?“Pot fi prevazute
mai multe viitoruri;
trebuie sa alegem
si sa vrem un viitor”
Edgar Faure
Sec.xx
INTRODUCERE
Dezvoltarea durabila reprezinta o noua cale de dezvoltare care acopera necesitatile prezente fara a compromite posibilitatile generatiilor viitoare de a si le satisface cel putin in aceeasi masura. Aceasta presupune un model de crestere economica si de activitate umana care are in vedere un principiu al alocarii si utilizarii progresive a resurselor incat sa asigure consolidarea unei dezvoltari rationale. Se impune deci, sa se tina cont de evaluarea resurselor naturale, de analiza cost-beneficiu, de stabilirea corecta a preturilor. Pana in prezent in logica strategiei economice clasice, mediul ambiant si resursele naturale au fost considerate drept simple instrumente care servesc cresterii economice. Pe parcursul trecerii timpului, a aparut necesitatea de a concepe si realiza un asemenea mediu economic care, prin intrarile si iesirile sale, sa se afle intr-o compatibilitate dinamica, directa cu mediul natural, dar si cu nevoile si interesele prezente si viitoare ale generatiilor care coexista si se succed.
Traim intr-o epoca dramatica, dar in care se prefigureaza o lume viitoare, noua, cu totul diferita de cea de azi, dominata de nevoi umane extreme. Asa-zisa “revolutie ecologica” de care se tot vorbeste in prezent trebuie sa se produca nu numai in raporturile dintre om si natura, ci si in cele dintre om si om in societate, de o mare importanta.
Îndreptandu-ne atentia spre crearea unei noi societati, o societate a oamenilor pentru oameni, putem deduce ca dezvoltarea umana, cuplata cu dezvoltarea durabila se constituie ca un concept generos. Telul final al oricarei activitati trebuie sa fie fericirea omului, fericirea fiind un scop nobil, la fel de polivalent ca si specia umana. Ea este de diferite feluri, ca si persoanele si momentele din viata. Acesta fericire se poate materializa si prin bunastarea indivizilor si a societatii, deoarece bunastarea reclama si un sentiment de confort psihologic.
În trecut, dezvoltarea a fost gandita numai din perspectiva economica, neglijandu-se adesea ca in spatele efortului de crestere economica se aflau oamenii care trebuiau sa traiasca. Acestor politici le lipseau orientarea catre o economie pusa in slujba omului.
Noile proiecte de dezvoltare trebuie, in primul rand, sa faciliteze ameliorarea conditiilor de viata pentru ansamblul populatiei, pentru mase si nu pentru o elita formata din cativa privilegiati.
Prin urmare, pentru o dezvoltare durabila adecvata se impune valorificarea potentialului uman prin formarea unor oameni temeinic pregatiti profesional si cultural, cu educatie elevata, care sa permita functionarea normala a pietei si manifestarea eficienta a liberei initiative a agentilor economici, concretizata in cresterea productivitatii muncii si, implicit in cresterea economica.
Omul trebuie sa fie considerat principalul agent economic, iar capacitatea sa de creatie, potentialul fundamental al dezvoltarii. Se impune deci, promovarea unui set de valori care au ca pivot personalitatea creativa cu spirit de initiativa. Societatile aflate in tranzitie la economia de piata – cum este si cazul Romaniei – vor trebui sa valorifice spiritul intreprinzator, sa creeze modele sociale de prestigiu.
Valorificarea potentialului uman a fost ignorata mult timp, dandu-se posibilitatea, prin pasivitate sau acceptare, promovarii intereselor inguste ale unor grupari restranse. Investitiile in valorificarea potentialului uman, concretizate in cresterea cheltuielilor pentru educatie si invatamant, pentru formarea si recalificarea profesionala, formarea managerilor, sustinerea micilor intreprinzatori genereaza atat efecte directe, pe plan economic (concretizate in cresterea productivitatii muncii si a veniturilor reale), cat si indirecte (prin reducerea tensiunilor sociale, crearea unor mentalitati economice noi, trezirea spiritului de initiativa).
De asemenea, pornind de la nevoile prezente si de perspectiva, specifice dezvoltarii stiintei, este necesara si o cercetare, o explorare a cailor si mijloacelor de protectie a potentialului ecologic, intrucat, dupa cum a afirmat John Stuart Mill “Pentru un rau mare, un remediu mic nu duce la un rezultat mic, ci la nici un rezultat”.
Ca revers al tendintei de crestere a entropiei, modificarea sau degradarea si epuizarea factorilor de mediu este considerata un subprodus al revolutiei stiintifice si tehnologice, al dezvoltarii societatii in general. Cresterea accelerata a necesitatilor, dezvoltarea si diversificarea activitatilor umane, corelate cu cresterea productiei militare, cu dezvoltarea fara precedent a stiintei si tehnicii, cu sporirea nivelului de civilizatie si exploatarea intensiva a resurselor nationale exercita o influenta deosebita din partea omului asupra mediului inconjurator, determinand o criza in relatiile lui cu acesta.
Progresele inregistrate in teoria sistemelor sociale, in aprofundarea analizei sistemice au permis investigarea stiintifica a activitatii de exploatare a viitorului. În afara de faptul ca se reproduc pe sine (ca fiinta biologica), oamenii mai produc si reproduc modul lor de existenta, conditiile acestuia. Totodata ei produc si reproduc interactiunile lor cu mediul natural.
Pentru o dezvoltare durabila viabila se impune cautarea unor strategii specifice pentru armonizarea obiectivelor economice, sociale si ecologice, capabile sa duca atat la folosirea rationala a unui ecosistem dat, cat si la satisfacerea nevoilor fundamentale ale populatiei. Viabilitatea propunerii de schimbare a stilurilor de dezvoltare depinde de abilitatea noastra de a proiecta strategii de tranzitie.
CAPITOLUL 1
Scurt? incursiune În dezvoltarea StiinTelor prin prisma
“orient?rii interdisciplinare” Si a “orient?rii epistemologice”
La sfarsitul mileniului al-II-lea s-au constatat cele mai multe dileme ale stiintei decat au existat vreodata in istoria unei incheieri de secol sau mileniu. Astfel, Henri Facillon care s-a ocupat de paradigmele trecutului vorbea despre anul 1000 ca fiind caracterizat de “stiinta demonica” sau “omul cultului”, insa Mircea Malita, alcatuind o cronica a dilemelor anului 2000 a indicat, in virtutea unui efect de simetrie, pentru paradigmele prezentului o noua alternativa: “demonul stiintei” sau “cultul omului”.
De-a lungul timpului s-a demonstrat ca, in mintea oamenilor de stiinta, stiinta nu este altceva decat un exercitiu, un exercitiu firesc al constiintei. Poate ca acum vom intra in “posesia” unei constiinte a “problemelor globale”, intre care si cea vitala a protectiei mediului, atat natural cat si uman. Lectia pe care ne-a oferit-o “socul viitorului” este, intr-adevar, de o natura cu totul diferita fata de cea pe care o inregistrase sub “socul trecutului” constiinta omeneasca. Trebuie sa patrundem in sfera coexistentei dintre om si stiinta, in sfera pregatirii optime pentru supravietuire. De ce trebuie incriminata neputinta constiintei? Care va fi optiunea fundamentala a omului constient de pasul sau spre viitor, de pulsul societatii noi, in devenire?
A opta pentru marile valori ale umanitatii, garante ale continuitatii noastre, inseamna a pleda impotriva “egocidului planetar”, in mod paradoxal imaginat tocmai de om si impotriva naturii omului. Este de aceea momentul ca, in inima societatilor de pretutindeni, sa se produca o necesara mutatie: sa se substituie ipostaza, comoda dar periculoasa, de “conchistador” care distruge, jefuieste natura, prin aceea de protector al ei. Un protector care isi propune a integra conservarea mediului cu dezvoltarea, astfel incat modificarile planetei sa permita supravietuirea si bunastarea tuturor oamenilor. Ne punem insa intrebarea: daca vor putea fi stapanite, sub raport stiintific, toate realitatile din lumea vie, ca un tot indestructibil, atat de ordin natural, cat si de factura social-umana si economica.
Supravietuirea omenirii impune insa ca asemenea actiuni pozitive – alianta omului cu stiinta, a societatii cu natura – sa fie intreprinse la nivel mondial, intrucat evolutia stiintei a escaladat de mult granitele statelor. Trebuie sa aiba loc o schimbare cat mai rapida si mai radicala, echivalenta unei revolutii genetice: abordarea sub aspect juridic international – a protectiei tuturor factorilor de mediu, esentiali vietii si dezvoltarii, ca si a promovarii drepturilor de sinteza sau de solidaritate ale omului, cum ar fi dreptul la viata, ori dreptul la pace.
Se pune problema unei “singure stiinte”. Deja stiintele naturii au inceput sa inglobeze stiintele despre om, iar stiintele societatii pe cele ale naturii. Adica ceea ce numim in termeni uzuali: interdisciplinaritate care, in sens restrans, inseamna instaurarea de “relatii diplomatice” intre discipline, iar in sens larg, sistemic, presupune includerea transdisciplinaritatii.
Aprofundarea si intelegerea relatiilor de interdisciplinaritate intre diversele discipline este direct proportionala cu gradul in care stiinta respectiva se raporteaza, potrivit stadiului sau propriu de dezvoltare, la unitatea si conexiunile reciproce ale fenomenelor realitatii, atat naturale, cat si sociale. În ciuda diversitatii formelor sale, interdisciplinaritatea se fondeaza, sub aspect ontologic, pe unitatea esentiala a diferitelor domenii convergente ale stiintelor. Iar “fundamentele epistemologice ale interdisciplinaritatii tin de unitatea oricarei cunoasteri stiintifice, respectiv de unitatea tot mai accentuata, a epistemostructurilor stiintelor. Desigur, intre ipostaziere si realizare, intre normativitatea ideala si practica interdisciplinaritatii pot apare hiatusuri sau distantari acoperite doar de o ideologie epistemologica” [1 Ion Grigore Sion – „Ecologie si drept international”, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1990, p. 7]. De aceea, preferam in etapa actuala a dezvoltarii stiintelor proiecte de cercetare metodologica cu caracter de “orientare interdisciplinara”. Alaturi de functia de “orientare sociala” care contribuie, intre altele, la punerea la punct a unor programe stiintifice, functia de “orientare epistemologica” imbogateste obiectul stiintei, generalizeaza structurile sale conceptuale, perfectioneaza aparatul metodologic. Exista chiar o epistemologie interna, proprie fiecarei discipline stiintifice.
În constituirea celei de-a “treia culturi”, desemnata prin unirea culturii stiintifice cu cea umanista, una din deschiderile de care avem nevoie ne-o inspira ecologia. Ea reprezinta mai mult decat o stiinta fundamentala: o noua perspectiva in cercetarea realitatilor. Atat prin “ecologizarea” stiintelor naturii, cat si prin “sociologizarea” ecologiei insasi. Din aceasta perspectiva, interrelatiile respective ne apar, deopotriva, legice si etice.
Utilizand, pe langa metode ale stiintelor naturii, biologice si nebiologice, si metode ale disciplinelor sociale, mai ales ale sociologiei si viitorologiei, sfera ecologiei se impleteste cu intreaga problematica a vietii politice mondiale (indeosebi cu problemele populatiei, dezvoltarii, pacii etc.), recurgand tot mai des la caile si mijloacele specifice ale dreptului international contemporan (cooperarea internationala si strategia cooperarii pe acest plan). Astfel, mai apropiata decat orice stiinta de filozofie, mai putin “ambivalenta” decat alte discipline, ecologia sau stiinta ecosistemelor devine tot mai mult un indreptar inestimabil in gandirea si practica umana. Cu deosebire in practica umana, atat de supusa vicisitudinilor fragmentarii si dualitatii posibilitatilor de actiune umane, dificultatilor intampinate de “miscarea ecologista” in formularea unui discurs politic nou si stiintific, “aberatiilor mizantropice produse de robinsonismul ecologic in pledoaria sa pentru alcatuirea unei societati acentrice, a unei utopii noi si specifice” [2 Ion Grigore Sion – “Ecologie si drept international”, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1990, p.10], ceea ce i-ar putea conferi, mai indreptatit decat oricand, in afara oricarei intentii de metafora, denumirea de “stiinta a supravietuirii”. Chiar daca, in aceasta stiinta supravietuirea nu este o valoare fundamentala, ea este dupa parerea lui Peter C. Sederberg si a noastra, conditia necesara pentru realizarea oricarei alte valori temporale.
Pentru ca probabilitatea supravietuirii speciei umane sa fie transformata intr-o vie certitudine a realitatii, pentru ca decalajele care s-au creat intre dezvoltarea stiintelor economice, sociale si naturale sa fie eliminate, apare ca deosebit de acuta necesitatea elaborarii unor noi instrumente si programe de cercetare care sa impinga stiintele la realizarea unui salt in cunoastere. Simpla supravietuire ar fi o stare patologica de adaptabilitate. Adaptabilitatea umana sustinuta necesita insa sinergia sau cel putin armonia relatiilor dintre sistemele umane si sistemele lor de mediu, la toate nivelurile.
Una din problemele cu care noi ne confruntam este si decalajul dintre ritmul accelerat al cresterii complexitatii si interdependentelor si ritmul lent al inovarii si transformarilor sociale. Efectele nocive ale acestui decalaj nu fac decat sa franeze dobandirea unor modele perfectionate ale dezvoltarii durabile vizand atat modalitatile de organizare si solutionare, cat si mijloacele specializate si eficiente de interventie. Doar prin cooperare la nivel national si international, dublata de o strategie a cooperarii, dezideratele privitoare la imbunatatirea calitatii mediului si a calitatii vietii in intreaga lume pot fi atinse, in spiritul revolutiei stiintifice si tehnice. Tehnologia, de altfel, oricat de “optimista” ar fi, nu poate supravietui multa vreme, daca tot ea distruge patrimoniul social de care depinde: ecosfera.
Socialul si politicul – la nivel national – , politicul si juridicul – la nivel international – alaturi de stiinta si tehnologie – care nu au practic frontiere – sunt dimensiuni esentiale ale cuplului de forte care determina si intensifica dezvoltarea durabila. Atat economia, sociologia, ecologia, cat si dreptul international beneficiaza de aportul teoriei generale a sistemelor, al unor teorii particulare, precum teoria informatiei sau teoria sistemelor sociale. Revolutia stiintifica si tehnica a determinat renuntarea la unele paradigme vechi, cum este paradigma mezologica sau cea demografica – ambele fiind marcate de tendinte reductioniste. Noile paradigme insa au revolutionat, modificat sau imbogatit, prin accentuarea integralitatii sistemelor, variate discipline ale unor stiinte, formand in unele cazuri, noi discipline sau ramuri ale acestora.(Anexa 1)
De asemenea, prin noile concepte in domeniul politologiei, prin noile proiecte
in domeniul epistemologiei interne, care ne ajuta sa vedem mai limpede de ce, unde si cum trebuie sa actionam, posibilitatea si potentialitatea dobandirii unor cunostinte devine, in sfarsit, reala: o intelegere mai “totala” a complexitatii, o stapanire mai “globala” a interdependentelor, o legatura mai stransa cu socialul, cu ansamblul problemelor majore contemporane; ele contribuie la depasirea fazei de tranzitie a paradigmelor aflate in criza, la gasirea unor noi paradigme, cum este cea comunicationala si chiar metadigme, cum este cea a statornicirii unei noi ordini mondiale. “Metadigma sau paradigma restructurarii este menita sa conserve ceea ce este de conservat, sa transforme ceea ce este de transformat, constituind un nucleu, in esenta dinamic, un catalizator al progresului economic si social. Adevar axiomatic, materializarea unei abordari politico-juridice responsabile, destinata sa salveze valorile peren-superioare ale intregii umanitati, este inseparabila de obiectivul edificarii unei lumi mai bune, prin structura si, mai departe, prin finalitati.” [3 Ion Grigore Sion – „Ecologie si drept international”, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1990, p. 13]
Traim intr-o epoca dramatica, dar in care se prefigureaza o lume viitoare, noua, cu totul diferita de cea de azi , dominata de nevoi umane extreme. Asa-zisa “revolutie ecologica” de care se tot vorbeste in prezent trebuie sa se produca nu numai in raporturile dintre om si natura, ci si in cele dintre om si om in societate, de o mare importanta.
Asa cum apreciaza Barry Commoner, “daca fiintele umane sunt cele care au rupt cercul vietii, calauzite fiind nu atat de nevoi biologice, cat de organizarea sociala – pe care au conceput-o pentru a cuceri natura –, atunci, o data in plus, pentru a supravietui trebuie sa inchidem cercul…”. Trebuie sa invatam, spune el, cum sa inapoiem naturii bogatia pe care “am imprumutat-o” de la ea.
Trebuie sa invatam ce inseamna “cultul omului” si ce trebuie sa facem pentru implinirea omului ca om.
Documente similare
· Economicul, socialul si ecologicul in perspectiva dezvoltarii durabile· Braila - perspectiva dezvoltarii durabile
· Managmentul dezvoltarii durabile in turism
· Protectia mediului in contextul dezvoltarii economice durabile
· Agricultura mondiala, prezent si perspectiva
· Clonarea, din perspectiva stiintei si a bioeticii
· Mandria si vindecarea ei, o perspectiva psihologica si duhovniceasca
· Timpul de munca si de odihna din perspectiva reglementarilor
· Asigurarile de pensii in Romania - prezent si perspectiva
· Relatia subiect-predicat din perspectiva sintactica si semantica