Pagina documente » Limbi straine, Litere » Subiectivitate si reflectare literara in opera lui Anton Holban

Despre lucrare

lucrare-licenta-subiectivitate-si-reflectare-literara-in-opera-lui-anton-holban
Aceasta lucrare poate fi descarcata doar daca ai statut PREMIUM si are scop consultativ. Pentru a descarca aceasta lucrare trebuie sa fii utilizator inregistrat.
lucrare-licenta-subiectivitate-si-reflectare-literara-in-opera-lui-anton-holban


Cuprins

CUPRINS
Introducere
Capitolul I - Anton Holban. Profil.
1.Romanul de tip nou
2. Critic si teoretician literar
3. Racine - Proust
Capitolul II - Particularitatile scriiturii
1. Autorul romanelor sau conventia literara
2. intre static si dinamic
Concluzii
Note bibliografice
Bibliografie

EXTRAS DIN DOCUMENT

?

Introducere

Despre Anton Holban, critica literara romaneasca a scris enorm de mult. Practic nu exista critic care sa nu-si fi exprimat opiniile legate de opera scriitorului mentionat.

S-a insistat de cele mai multe ori pe imaginea fictionala pe care Holban a proiectat-o catre noi, in special prin ciclul de romane “O moarte care nu dovedeste nimic”, “Ioana” si “Jocuirle Daniei”. În afara faptului ca bibliografia critica legata de Anton Holban este impresionanta cantitativ, am putea afirma aceleasi lucruri si despre calitatea ei. Ceea ce face ca orice noua interpretare, desi posibila prin caracterul de opera deschisa a scrierii holbaniene sa devina neinsemanata prin raportare la “clasicii” criticii romanesti.

Este unul din motivele pentru care atentia mea a fost atrasa de o latura mai putin cunoscuta si apreciata, aceea a raportului dintre Anton Holban si literatura. Am incercat sa definesc aceasta relatie pornind de la felul in care se prezenta cadrul teoretic pana la generatia care isi va pune irevocabil amprenta, schimband inmod radical acceptiile asupra conceptului de valoare in literatura – in subcapitolul “Romanul de tip nou”.

Dar mai clar reiese raportul pus in discutie din eseistica domnului Holban; astfel, am incercat o definire a crtiticului literar si a principiilor care il caracterizeaza.

Un alt punct in intelegerea conceptiei pe care Anton Holban o are asupra literatura a fost constituit de perceptia importantei pe care literatura franceza a avut-o asupra scriitorului roman prin intermediul celor doi mari protagonisti: Racine si Proust.

Capitolul I

Anton Holban. Profil.

Romanul “de tip nou”

Pentru a realiza o lucrare de critica literara pornind de la opera romanesca a domnului Anton Holban, s-ar putea adopta principiile formalismului rus si ale structuralismului praghez. Nu ar fi nevoie decat de text ca atare, fara alte referiri exterioare scrierii. Pentru ca romanele domnului Hoban ofera informatii suficiente pe baza carora s-ar putea realiza adevarate tratate despre omul, artistul, literatul Holban, despre psihologia umana vazuta ca o problema generala si una individuala, asa cum s-a afirmat in nenumarate randuri.

Asadar, romanele holbaniene sunt importante prin ele insele, chiar izolate de epoca in care apar. Dar teoria literara insista asupra faptului ca nu mai exista cititor si nici scriitor naiv. Acest lucru nu este posibil datorita circulatiei mari a operelor literare, ceea ce a dus la numeroase influente intre scriitori care apartin unor generatii diferite.

Opera lui Anton Hoban nu poate fi deci considerata in mod separat -ea fiind parte integranta a unei “mode” literare, consecinta unei anumite evolutii literare (si sociale, evident); ea reprezinta nu numai o valoare intrinseca, dar si una extrinseca, prin felul in care marcheaza epoca in care apare, prin ceea ce aduce nou (si socant) si prin felul in care la randul ei va marca sau nu operele care o vor urma.

În literatura romana, generatia din care facea parte si Anton Holban va cultiva un tip de roman cu atat mai surprinzator cu cat nu cu mult timp in urma intrebarea privitoare la cauzele inexistentei romanului romanesc era una rezonabila. Aceasta intrebare primise o prima formulare inca din 1850- Nicolae Iorga fiind cel care isi punea problema lipsei totale a genului reprezentat de roman. Întrebarea va fi reluata de A. D. Xenopol, apoi de G. Ibraileanu si in 1927 de M. Ralea. La ultimii doi critici mentionati, desi vechea formulare se mentine – “De ce nu avem roman?” – interventia acestora era de a explica cauzele inexistentei unui anume tip de roman, “roman pe care azi l-am numi de tip itelectualist si analitic, punand probleme legate de formele superioare ale existentei omenesti si desfasurandu-se in planul vietii cerebrale sau a pasionalitatii acerbe”.1

Cauzele mai mult sau mai putin obiective sesizate de Ibraileanu – in special nivelul de evolutie al societatii romanesti din acea perioada, lipsa interesului pentru cultura al celor care ar fi putut sa influenteze dezvoltarea literaturii si indirect perfectionarea limbii literare – vor fi “rezolvate” prin literatura generatiei domnului Holban.

Asadar, la un deceniu si jumatate de la articolul lui G. Ibraileanu si la cinci ani de la cel al lui M. Ralea, anul 1933 va fi numit – pe drept cuvant “anul de aur al romanului romanesc interbelic” 2; nu numai ca aparuse un numar impresionant de romane, o mare parte dintre ele au o certa valoare, atingand o culme fara precedent in istoria genului la noi. De la un nivel zero al romanului la prevalenta acestuia ca specie literara. Explicatia acestui fenomen este in stransa legatura cu evolutia istoriei: daca pana in deceniul al doilea circumstantele exterioare au facut ca nu individualul sa conteze, ci societatea vazuta in ansamblul ei, dupa acest moment presiunea pe care istoria o exercita in defavoarea valorilor private va slabi, timpul incepe “sa aiba rabdare” cu oamenii. Consecinta imediata este un fenomen profund de complexitate si diferentiere, individul capata autonomie in fata istoriei iar viata privata, mai mult, cea interioara se impune ca preocupare a scriitorilor in defavoarea exterioritatii sociale.

Pentru literatura, acesta este un moment hotarator in ceea ce priveste schimbarea de perspective; acum se poate vorbi de aparitia romanului modern in literatura romana. Chiar daca publica in aceeasi perioada si scriitori mai vechi, ruptura de acestia este evidenta. Ceea ce caracterizeaza “vechea” generatie (M. Sadoveanu, L. Rebreanu, I. Agarbiceanu, Hortensia Papadat Bengescu) – cu toate diferentele dintre ei – stilul bazat pe naratiune, pe dezvoltarea treptata si arborescenta unei intrigi, prezenta mai multor personaje cu o identitate precis conturata dar care raspundeau teoriei potrivit careia in esenta sufletul prezinta trasaturi comune, existand posibilitatea comunicabilitatii vietii acestuia – toate acestea vor capata o replica de la noul roman.

Raportat la ceea ce se scrisese pana atunci, acest tip de roman isi dovedeste in intregime originalitatea: de la descrierea obiectiva se trece la cea subiectiva, se porneste de la experiente personale marcante, deci de la fapte care fac exceptie de la regula. Scriitorul reprezinta acum nu o forta de amploare, ci o inteligenta febrila si precipitata care nu se mai ocupa de realitatea exterioara, ci de impunerea celei interioare, a trairilor celui care se confeseaza cu scopul declarat de a fi autentic. Persoana a III-a pierde definitiv in favoarea persoanei I, ceea ce intereseaza nu este adevarul general valabil, ci propriul adevar, impunerea eu-lui in prim plan.

Nu trebuie inteles ca generatia care castiga teren in anii `30 reprezinta un tot unitar: autenticitatea si reprezentarea individualitatii sunt exprimate in mod diferit, operele isi pastreaza independenta una fata de cealalta.

Din multitudinea de scriitori care publica in aceasta perioada se desprind cativa pe care-i unesc, in afara scrierilor insesi existentele lor tulburate: M. Blecher, C-tin Fintineru, Oct. Sulutiu, M. Sebastian, dar mai mult decat toti acestia, aparte prin consecventa si prin vocatia sa, Anton Holban. Destinul acestora parte pecetea neterminatului, sunt scriitori care s-au pastrat tineri, au pastrat fervoarea juvenila atat in viata cat si in opera. Explicatia ar putea fi aceea ca de accidente ale istoriei – toti isi sfarsesc viata prematur, fara sa fi ajuns la varsta la care, mai ales in proza, un romancier se afla la maturitate. Ceea ce nu presupune ca scrierile lor sunt imature. Dar poarta pecetea febrilitatii specifice unei anumite varste si poate a unor temperamente incapabile de a evolua – greu de prevazut un A. Holban fara pasiunea “despicarii firului in patru”.

În timp ce generatia precedenta oferise exemplul unei adevarate longevitati creatoare, a unei stabilitati a scrisului, in ritm constant, cei din urma au o existenta arzatoare, frenetica; impresia finala este aceea ca acestia isi consuma destinul in arta scrisului. Pentru primii idealul paruse a fi cuprinderea cat mai in varsta a realitatii, perspectivele ample, vigoarea, spiritul constructiv, schemele epice clare, pentru ceilalti importanta este vederea in profunzime - opera lor se desfasoara pe verticala si nu pe orizontala. Daca primii afirmau trasaturile comune ale sufletului omenesc, ceilalti neaga acest lucru, ei prefera viziunea eului si analiza lucida a sentimentelor; se neaga “obiectivul” in favoarea unui subiectivism cat mai “autentic” – un concept la fel de paradoxal ca generatia care il propune.

Ceea ce il defineste pe Anton Holban este un spirit de observatie exceptional, o inteligenta si o cultura cu totul remarcabila. Curiozitatea ardenta si multilateralitatea preocuparilor si-au pus amprenta configurand o activitate diversificata, care isi pastreaza totusi unele trasaturi cu caracter de permanenta. În toate domeniile in care s-a manifestat – roman, nuvela, dramaturgie, eseistica si critica – Anton Holban a urmarit neincetat relevarea esentelor dovedind o puternica vocatie analitica si mai ales luciditate autocritica.

Spirit modern prin excelenta, Holban s-a impus printr-o atitudine lipsita de prejudecati fata de ideile si teoriile noi, pentru el aderarea la “Sburatorul” lui Lovinescu a fost lucru cel mai firesc datorita identitatii de inclinatii si sensibilitatea cu principiile promovate aici. Adversar neampacat al obscurantismului, nationalismului si trairismul mistic, Holban pretuieste forta ratiunii, umanismul in general. Este un adept fervent al sincronismului si in special al citadinizarii litaraturii – in acest sens fiind in deplin acord cu Camil Petrescu asupra ideii ca numai intelectualul poate vibra la marile tensiuni, ca numai el poate constitui personajul unui roman ce se vrea valoros. Desi se pot aduce contraargumente 3 nu trebuie uitat ca acest mod de a privi lucrurile a exercitat un rol dominant in viata literara a vremii.

Indiferent de atitudinea pe care o au in raport cu societatea, fie ca primesc provocarile vietii exterioare sau nu, dovedindu-se neadaptabili, prozatorii analisti isi gasesc in arta sensul suprem al existentei. Nu este o idee deloc noua, o regasim la cel ce a constituit modelul cel mai elocvent pentru Holban: “La vraie vie, la vie enfin découverte et èclaircie, la seule vie par conséquent reellement vécu, c’est la litterature; cette vie qui, en un sens, habite à chaque instant chez tour les hommes, aussi bien que chez l’artiste. Mais ils ne la voient pas, parce qu’ils ne cherchent pas à l’èclaircir. Et ainsi leur passé est encombré d’innombrables clichés qui restent inutiles parce que l’intelligence ne les a pas “dèveloppés” .4 Ideea este reluata de Anton Holban care afirma ca intr-o societate in care oamenii sunt supusi presiunilor de tot felul, numai artistul are posibilitatea de a restabili legaturile cu oamenii, exprimandu-se potrivit inclinatiilor lui intime, nefalsificate. Sinceritatea devine astfel premisa actului de creatie, “resortul vietii adevarate si pline”. 5

O alta perspectiva din care poate fi privita epoca lui Holban – in afara de raportarea la vechile valori – o reprezinta legatura pe care literatura romana o are cu cea europeana. Nu trebuie uitat ca “Sburatorul” lui Lovinescu pornea de la premisa deschiderii catre valorile occidentale. Este ceea ce romanul de tip nou va face: va asimila si va fructifica modelele oferite de romanul european – cel contemporan epocii respective. În special literatura franceza va avea un mare impact asupra tinerilor scriitori, prin doi dintre protagonistii sai: Proust si Gide. Este de remarcat ca acestia doi au fost foarte repede cunoscuti la noi – Anton Holban devenind un adevarat “specialist” in Proust – dovada stau numeroasele sale articole critice grupate sub titlul de Opere 3.

Asadar un aport important romanului romanesc modern il are influenta literaturii franceze moderne.

Pornind de la literatura franceza, Camil Petrescu este cel care a definit poate cel mai exact ceea ce caracterizeaza noul roman: “Sa nu descriu decat ceea ce vad, ceea ce gandesc eu…Asta-i singura realitatea pe care o pot povesti…Dar asta-i realitatea constiintei mele, continutul mei psihologic…Din mine insumi eu nu pot iesi…” 6

O concluzie fireasca asupra epocii prezentate ar fi aceea ca romanul romanesc nu fusese pana atunci preocupat de studiul analitic al cazurilor de constiinta – cu cateva exceptii (Hortensia Papadat-Bengescu, F. Aderca- “Omul descompus”, C. Petrescu – “Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi”). În acest context opera lui A. Holban este cu atat mai importanta cu cat ea nu ramane numai o opera de pionerat, cu una de o valoare incontestabila prin sine insasi, in ciuda aspectului ei limitat ca preocupari si problematica.

Teoretician si critic literar

Conditia de critic literar (teoretician) o impune “sine qua non” pe cea de cititor. Cele doua concepte sunt in stransa legatura si se determina nu numai in ordinea citata, ci reciproc; este imposibil a emite impresii despre o opera in afara lecturii ei; pe de alta parte principiile afirmate in calitate de critic ar trebui sa conduca spre anumite tipuri de scrieri, spre anumite preferinte. Concluzia fireasca ar fi aceea ca idealurile spre care tinde un critic literar ar trebui sa fie asemanatoare – daca nu identice – cu cele ale scriitorului, in cazul in care avem de a face cu o singura persoana. Practica a demonstrat insa invaliditatea acestei logici, exceptiile de la regula fiind mult prea numeroase pentru a putea fi astfel catalogate.

Anton Holban este unul dintre cei ai caror eseistica si creatie se completeaza in mod armonios. Concret, pozitiile teoretice ale autorului au fost exemplificate prin propria opera romaneasca sau, in cazul criticului prin scriitorii luati in vizor care au numeroase puncte cu romancierul Holban (Hortensia Papadat Bengescu, Prous). Exista insa si contraexemple. Cel mai elocvent este acela al lui G. Ibraileanu la care se vorbeste despre o “dedublare”: exista un G. Ibraileanu critic si altul romancier. În timp ce primul pledeaza pentru valorile clasice, celalalt se dovedeste a fi modern din toate punctele de vedere, atat ca forma cat si ca fond. Un alt contraexemplu, luat chiar din generatia lui Holban este Mihail Sebastian care are o conceptie foarte moderna despre arta, dar cand scrie literatura isi incalca principiile teoretice, fondul sau temperamental dovedindu-se unul romantat.

Desprea A. Holban s-a afirmat ca nu este “un critic, ci mai degraba un diletant curios de prea multe lucruri” 7. Luata la modul absolut afirmatia d-lui Manolescu este adevarata. Dar trebuie sa intelegem “improvizatiile” eseistice ale lui Holban in contextul in care ele au apartut, nu numai din prisma contemporanitatii. Momentul in care apar majoritatea artocolelor este cel mai important, pentru ca Holban a fost unul din cei dintai care a intuit valoarea unor romancieri mai mult sau mai putin cunoscuti in acel moment. Este vorba de Hortensia Papadat-Bengescu si mai ales despre Marcel Proust, despre care Holban scrie cu asiduitate la foarte putin timp dupa ce acesta se facuse cunoscut in Franta. Asadar, spiritul analitic al scriitorului Hoan se va dovedi unul extrem de selectiv in ceea ce il priveste pe criticul literar.

Din literatura romana, Hortensia Papadat-Bengescu este scriitoarea care a atras in mod constant atentia lui Holban. Explicatia poate sa fie una de afinitati temperamentale. Dar romancierul da cel mai bun raspuns intrebarii “De ce Hortensia Papadat-Bengescu ?” intr-un atricol din 1935 “Cred ca nimeni nu a fost mai fidel artei d-nei Hortensia Papadat-Bengescu decat autorul acestor insemnari […]. Am incercat in repetate randuri, de-alungul anilor, sa-mi lamursc unele taine. La fiecare noua examinare am gasit constructia tot atat de rezistenta. Timpul n-a adus nici o alterare”. Asadar, Holan a intuit valoarea operei care ramane mereu actuala, depasind contextul in care apare – lucru dovedit de altfel de faptul ca Hortensia Papadat-Bengescu este citita cu aceeasi placere si astazi – dincolo de atmosfera specifica epocii, lectroul descoperind acel ceva propriu scriitoarei, ceea ce o face unica in tabloul literaturii romane.

Se pare ca Holban a urmarit indepaproape evolutia romancierei el luandu-si rolul de a raspunde unei nevoi publice de recunoastere a valorii acesteia, a dorintei de a fi mai indeaproape inteleasa: “Rar se gasea mai prielnic momentul decat acum, ca Hortensia Papadat-Bengescu sa fie pretuita cum se cuvine de toata lumea”.

Dincolo de valoarea relativa a observatiilor pe care Holban le face, poate mai important este ca descoperim si la critic ceea ce romancierul si autorul “Testamentului literar” a dovedit ca reprezinta; idei pe care lectorul le intuia in literatura fictionala a autorului sunt regasite aici. Astfel, vorbind despre “Logodnicul”, Hortensiei Papadat-Bengescu, Holban remarca lipsa oricarei “placeri dezinteresate”: “Orice placere dezinteresats, pe care o primesti de obicei chiar la lectura unei carti bune este exclusa. Seriozitatea cadrului iti arata ce anevoios se poate inainta pe drumul acesta. Este un drum numai pentru cei putini, cei alesi”. Recunoastem aici spiritul de care Holban a fost animat creand “Ioana”, roman ce iese din raza lectorului mediocru.

Asa cum am mai remarcat, se pretuieste la autoarea lui “Don Juan in Eternitate” – intr-un articol din 1926 – acea prezenta in afara actualitatii care face din Hortensia Papadat-Bengescu o adevarata creatoare.

Un alt punct important ce i se poate acorda criticului Holban ar fi acela ca a reusit sa-si depaseasca propriile inclinatii si sa accepte ca valoros ceva ce temperamental ii era strain. Concret, Holban este cel care va aprecia “creatia obiectiva” din opera autoarei mentionate. S-ar putea argumenta ca nu numai Holban a insistat pe obiectivarea necesara artei doamnei Bengescu.La randul sau E.Lovinescu o sfatuia pe scriitoare sa renunte la subiectiv in favoarea obiectivului.Dar in timp ce Lovinescu facea acest lucru in virtutea unui principiu general, acela ca evolutia trebuie sa se faca in acest sens, Holban se lega de temperament, de faptul ca talentul romancierei este adecvat acestei formule. Si din acest punct de vedere, Holban face trecerea de la general la individual.

Este cu atat mai mult de apreciat criticul Holban care, spre deosebire de absoluta subiectivitate dovedita in romanele sale, reuseste sa recunoasca drept valoare o opera ce nu se potrivea personalitatii lui: “Nu avem vreo predilectie spre subiectivitate sau spre obiectivitate. Credem ca amandoua formulele pot produce opere de valoare si ne place la fel, de este posibila o comparatie, “Adolphe” sau “Pere Goriot” […].La d-na H.P.-Bengescu avem insa preferinte absolute, pricinuite nu de valoarea genului literar, ci de talentul special al autoarei. Scriitoarea vede lumea inconjuratoare admirabil. Pentru studiile launtrice facem rezerve.” Tot in acest sens, o alta afirmatie ne releva o ierarhie diferita a ideilor despre literatura analitica decat ar fi fost de asteptat de la autorul “Ioanei”: “Teoriile scriitorilor, oricare ar fi ele, sunt inutile atunci cand vor sa aduca mai mult decat gratia unui paradox, a carui valoare nu sta in adevar, ci in imagine”. Asadar, imaginea este importanta prin ceea ce ea aduce nou, unic, si nu prin criteriul adevarului.

Putem desprinde din studiul dedicat operei Hortensiei Papadat-Bengescu8 o serie de observatii ce devin general valabile si la romancierul Holban. Astfel, in “Fecioarele despletite” este recunoscut faptul ca personajele incep sa capete consistenta: “Dupa cincizeci de pagini, ne orientam perfect prin lumea asta noua: continuarea nu va fi decat o repetitie vecinica, necesara pentru reliefare, nu pentru contur.” Regasim aici tehnica pe care Holban o aplica cu succes in romanele sale: este ceea ce se intampla in “O moarte care nu dovedeste nimic” unde dupa cateva fragmente ce ne introduc in subiect, amintirile care urmeaza nu fac altceva decat o continua scoatere in evidenta a unor fapte care nu aduc nimic nou; “Ioana” este un exemplu si mai elocvent in aceasta privinta, ei aplicadu-i-se cel mai bine principiul pe care il intuieste Holban: “…prin repetiere au creat viata toti marii romancieri”.9

Referindu-se la Hortensia Papadat-Bengescu, Holban o raporteaza mereu la Proust, opunandu-i-l pe acesta ca model de urmat. Ceea ce i se reproseaza scriitoarei romane este faptul ca psihologiile create de ea sunt imaginare, avand deseori un caracter superficial in timp ce maestrul francez, pornind de la “observatia meticuloasa”, reuseste sa creeze tipuri credibile; este o posibila explicatie a ceea ce va afirma in “Testament literar”: “Cred in valoarea observatiei ca prima sursa a literaturii”.

Exista in aceasta viziune ceva ce i se poate reprosa lui Holban: el apreciaza tipurile credibile de psihologii, de caractere si ajunge la a citi romanele din aceasta perspectiva, declarand ca se bucura atunci cand regaseste un amanunt al experientei sale la alt scriitor. Ori, este un tip de lectura limitata, acela de a incerca sa te regasesti in fiecare scriitura, nu tocmai la nivelul unui intelectual atat de pretentios si mai ales a criticului literar, tinand cont ca una din consecintele inevitabile este aceea a implicarii subiective a cititorului. Se reduce astfel totul la posibilitatile celui care citeste; daca experienta acestuia este destul de bogata, va accepta faptele ca posibile, dar atunci cand apar lucruri necunoscute se tinde catre o catalogare a lor ca fiind artificiale.

Oferta anului

Reducere 2020